de Mircea Maer
Nu sunt dintre aceia care au venit în Marea Britanie unde se apucă să înjure sistemul englezesc și să îl deplângă pe cel românesc, de parcă au plecat din țară din sado-masochism. Nu înțeleg cum pot unii, care sunt aici de ani buni, să aibă doar laude pentru țara din care au plecat din cauza banilor, a corupției, a legilor, a pilelor, a șmecherilor, a primarilor, a deputaților, a miniștrilor, a consilierilor de miniștri, a președintelui etc. Cu toate acestea, de când am ajuns în Marea Britanie m-am confruntat și eu cu câteva situații care, comparate cu unele asemănătoare din România, nu dau bine la situație. Sunt convins că mulți dintre voi s-au aflat în fața unor chestiuni asemănătoare, însă cred că e bine ca și cei abia veniți aici să înțeleagă cum stă treaba.
Zilele trecute mi-a căzut sub ochi un articol dintr-un ziar economic românesc, în care este lăudat sistemul de curierat britanic. Adică, se spunea acolo, un curier din UK poate livra un colet într-o oră, iar unul din România în 3-5 ore. Avantaj pentru insulari. Având în vedere că sistemul de coduri poștale al Marii Britanii este foarte bine pus la punct, acest lucru este foarte posibil. Numai că, nu doar timpul în care ajunge un colet la tine este important, ci și în ce fel îți este predat. Dar, mai ales dacă îți este predat personal și dacă ajunge la destinație. Aici, curierii români iau mai multe buline roșii. Și vreau să povestesc doar câteva dintre aventurile mele în ceea ce privește coletăria din Marea Britanie.
Fiind unul dintre cei care preferă cumpărăturile pe net, din comoditate, probabil, experiența mea cu sistemul britanic a început încă din primele săptămâni ale șederii mele aici. Am comandat, de la o companie de telefonie mobilă foarte cunoscută, un telefon. Nu era cine știe ce, un aparat de 15 lire, dar de care aveam nevoie. Nefiind obișnuit cu sistemul de coduri poștale, am greșit adresa atunci când am trimis comanda. În loc de numărul 4, am trecut numărul 1. Am discutat pe pagina companiei cu o angajată care m-a asigurat că rezolvă problema. A dora zi, problema nu era rezolvată, așa că am vorbit cu o altă angajată. De data aceasta, nu se mai putea face nimic, de parcă transportul unui amărât de telefon de 15 lire devenise dintr-o dată o problemă de stat. Am fost îndrumat să vorbesc cu vecinii de la numărul 1, care să mă anunțe când vine coletul. Amețit, am făcut-o și pe asta, cu toate că oamenii m-au privit cu suspiciune.
A treia zi, primesc pe e-mail înștiințarea că al meu colet a fost expediat. Fuga la vecini… Bună ziua, a venit coletul? Nu a venit. Înapoi la chat, de data asta, un angajat. Coletul, că fac atac cerebral. Păi s-a expediat. Unde? La mine nu e, la numărul 1 nu e. Păi de unde să știu eu, face angajatul. Jur că te simți în Zona Crepusculară. Nu îți vine să crezi că ți se poate întâmpla așa ceva. În cele din urmă, tipul ajunge la concluzia că secretul de stat, adică telefonul de 15 lire, a fost furat și că trebuie să fac reclamație la departamentul fraude. Zic: dar nu e mai bine să vedeți unde a fost livrat totuși coletul? Nu pot, dar vă vor suna colegii de la fraude.
În cele din urmă, sună cineva care, la fel, mă invită să fac plângere. Insist să se intereseze unde a ajuns nenorocitul de telefon. După un sfert de oră mi se spune că pachetul e la numărul 2. Curierului nu i-a păsat de numele destinatarului și l-a lăsat la prima ușă unde a deschis cineva. Oamenii aceia, pensionari, deja bătuseră la 10 case întrebând al cui e coletul, în timp ce curierul bătea timpii de expediere.
Dacă nu mi s-ar fi întâmplat și altele, aș fi crezut că aceasta a fost o pură întâmplare. Acum câteva luni, în vară, plecam în România, și am comandat mai multe produse de îmbrăcăminte pentru băiatul meu. Întrucât urma să plec în trei zile, am optat pentru varianta expedierii de a doua zi, pentru care, evident, plătești în plus. Din grabă, atunci când am trimis comanda, am uitat să șterg vechea adresă.
Îmi dau seama și încerc să o dreg. Online este imposibil. Ai greșit, adio! Caut pe site un număr de telefon. Nimic. Aflu, în cele din urmă un număr special pentru căscații ca mine. Evident, cu suprataxă. Sunt pus pe așteptare vreo 20 de minute, timp în care factura la telefon crește exponențial. În cele din urmă, răspunde doamna, îi explic ce și cum. Se rezolvă. Răsuflu ușurat, iar a doua zi, în timp ce eram la serviciu, primesc mesajul că pachetul meu a fost expediat. Știind că se afla cineva acasă, nu dau importanță.
Ajuns acasă, nimeni nu văzuse vreun colet. Caut pe la ușă. Nimic. Având experiențe anterioare, întreb vecinii. Tot nimic. Mi se spune că lăudații curieri britanici mai lasă coletele pe sub mașini sau în tomberoanele de gunoi. Caut și acolo, dar nu am noroc. Coletul, cu bunuri de vreo 50 de lire, dispăruse. Intru în contact cu o angajată a firmei de curierat. Verifică adresa, iar de data aceasta era cea corectă. Mai mult, îmi spune că există și semnătură de primire. Cine a semnat? Domnul Maer.
Păi eu sunt, dar nu eram acasă, nu am primit niciun colet și nici nimeni din casă nu l-a luat, deci nu a semnat. Atunci, ați fost victima unei fraude. Iar frauda? În cazul acesta voi sunteți hoții! Nu, zice angajata, trebuie să faceți plângere la firma de unde ați cumpărat produsele. Dar nu voi le-ați pierdut? Vreau să fac plângere împotriva voastră, că ați și semnat în fals, unde aveți sediul? Asta nu pot să vă spun și închide. Am crezut că fac apoplexie, dar înainte să mai sun o dată ca să mă răcoresc, am ieșit să mai caut pachetul. În dreapta ușii de la intrare, lângă zidul casei, o pungă neagră, pe lângă care trecusem de trei ori. Era coletul, pentru care semnase, probabil, chiar curierul, ca să scape cât mai repede, după care aproape că îl aruncase în stradă.
Nu pot să nu îmi aduc aminte că de fiecare dată când am comandat ceva online în România am fost sunat în prealabil de curier, indiferent de firmă, și întrebat dacă sunt acasă. Coletele mi-au fost înmânate personal, pe semnătură, după ce am prezentat un act de identitate. Poate că sunt mai înceți curierii români, dar, cu siguranță, țin la sănătatea mintală a clienților.