de Mircea Maer
Acum câteva zile, la o întâlnire organizată de Migrant Voice, am urmărit un documentar realizat de The Guardian despre refugiații sirieni care trebuie să îndure iadul pe pământ pentru a scăpa de grozăvia războiului din propria țară. Imagini înspăimântătoare cu tabăra de refugiați din Bulgaria, țara UE unde ajung pentru prima dată sirienii.
O femeie însărcinată reușește să treacă frontiera și trebuie să trăiască în condiții absolut inumane, fără a avea dreptul să iasă, pentru o vreme, din lagărul de la granița Uniunii.
Acești oameni, din state lovite de război, cu mari probleme în respectarea drepturilor omului, ajung și în Marea Britanie, unde își dau sufletul ca să își păstreze tradițiile și limba. Nu vor să își uite rădăcinile, chiar dacă au fugit din calea urgiei stârnite de propriii concetățeni. Noi, adică Ziarul Românesc și MY Romania Group, suntem certați pentru că sprijinim proiecte pentru învățarea limbii române si a tradițiilor românești.
„Învățați copiii limba engleză, nu limba română”, am auzit ieri o voce din comunitate. Îmi amintesc de părinți care au venit la Școala Românească, pentru că au crezut că acolo se învață limba engleză. Ei asta își doresc pentru copiii lor.
Sunt unii care nu le permit odraslelor nici să stea de vorbă cu alți copii români, așa cum nici ei nu stau de vorbă cu alți compatrioți. Vor să se englezească, la fel ca strămoșii lor pașoptiști care se franțuzeau pe la Paris. Cum spunea poetul, să învețe „la gât cravatei cum să facă nodul”, fără a-și da seama cât sunt de ridicoli!
Țara din care au plecat nu este în plin război civil. În România nu sunt răpiți oameni de pe stradă și aruncați în pușcării. Sau mai rău, mitraliați la marginea drumului. Și totuși, există români care își vor copiii rupți complet de rădăcinile naționale și asimilați de societatea britanică.
Dezamăgiți de propria țară, odată ajunși într-un loc unde traiul li se pare puțin mai ușor, banii ceva mai mulți, pentru că și oportunități sunt mai multe, unii vor să uite că sunt români și își împing copiii pe aceeași cale. Greșeala lor. Pentru că singura armă pe care o ai împotriva xenofobiei și discriminării este tocmai naționalitatea.
Dacă știi cine ești și de unde vii, nu poți fi rănit atunci când cineva se folosește de naționalitatea ta pentru a te jigni. Un român care știe că este român nu are cum să fie jignit de asta. Am văzut această mândrie la romii care au participat, pe 22 martie, la protestul anti-discriminare. Iar lor li se aruncă în spate toată mizeria acestei lumi. Dar au rezistat și vor rezista vremurilor. Iar romii nici măcar nu au o țară.
Eu nu sunt naționalist nici cât negru sub unghie și îmi repugnă toate porcăriile debitate pe note extremiste și xenofobe. Am avut motivele mele atunci când am plecat din țară și mă întorc acolo cu plăcere, de fiecare dată. Acolo îmi sunt părinții și acolo vor fi mormintele lor, atunci când vor pleca din lumea asta.
Acolo îmi sunt umbrele bunicilor, școala unde am învățat primele lucruri despre lumea asta. Acolo este binele și răul meu. În limba română am rostit primele cuvinte, iar „mamă” îmi este mai apropiat decât „mother”. Și tot în limba asta am înjurat pentru prima dată. Am marele privilegiu de a-l fi citit și studiat pe Eminescu în limba română. Și vreau ca și copiii români, oriunde s-ar fi născut, să aibă această mare onoare.
Prietenul Paul Suciu a scris de curând pe Facebook, legat de problema identității naționale: „nu îl ajuți pe om tăindu-i din identitate, numai pentru că tu te-ai compromis. Îl onorezi numai dacă îl ajuți să se exprime. Așa fac englezii respectabili pentru noi, așa trebuie noi să facem pentru unguri, romi și alții. Se numește naționalism pozitiv sau patriotism, ca opus al xenofobiei oarbe cu care ne-am bătut.”
Și eu îmi aduc aminte cum englezi pe care nu îi văzusem niciodată îmi strângeau mâna, de 1 decembrie, pentru că purtam o insignă tricoloră. „Nice badge!”, mi-a spus unul dintre șefii Metropolitan Police, cu care mă întâlnisem o singură dată în viața mea.
Cred că dacă mi-aș fi atârnat în piept Union Jack, s-ar fi uitat la mine ca la o ciudățenie.