“Amanet pentru mamici” de Ingrid Beatrice Coman o povestire pe cât de frumoasă pe atât de tristă, aduce în faţa cititorilor un subiect delicat şi dramatic al emigraţiei actuale româneşti: copiii rămaşi acasă în aşteptare, lipsiţi de dragostea şi căldura părintească (Violeta Popescu, www.culturaromena.it).
Amanet pentru mămici
de Ingrid Beatrice Coman
Ti-aduci aminte, mamă, era octombrie şi atunci, în ziua când ai trecut pragul, cu o mişcare grăbită şi furtivă, ca un hoţ stângaci care se furişează să iasă nevăzut dintr-o casă străină.
N-ai întors capul să mă mai saluţi o dată, dar am zărit, pe linia blândă a profilului tău, clipirea deasă a genelor care se străduiau din răsputeri să trimită înapoi lacrimile şi am ştiut că acea picătură neplânsă era pentru mine.
Apoi ai dispărut pe uşă, în timp ce cordonul hainei tale rămânea în urmă, precum coada unui animal speriat, şi se mişca într-o parte şi într-alta de parcă ar fi vrut să-şi ia rămas bun.
« Drum bun » ţi-am spus, încet, atât de încet încât nici eu nu mi-am auzit vocea. Buzele mele, deşi obişnuite să spună tot felul de trăsnăi fără jenă, nu găseau forţa să pronunţe cu voce tare acele două cuvinte simple, care îmi rămâneau lipite de gât ca o bomboană înecăcioasă.
Uram deja cuvântul drum, pe care îl vedeam ca pe un şarpe uriaş şi străin care avea să-ţi înghită paşii, unul după altul, şi să te ademenească departe.
Uşa s-a închis peste sunetul care avea să-mi rămână veşnic pecetluit în suflet şi pe care l-aş fi recunoscut dintr-o mie : sunetul de mamă-cu-valiză care pleacă. Stingheră în scuzele şi explicaţiile tale, în care te zbăteai ca un şoricel în capcană, ai renunţat apoi, pentru că vocea nu te mai urma in acel basm improvizat pentru copii lăsaţi în urmă şi ultimul pas l-ai făcut in tăcere.
Pentru o clipă acea tăcere nouă, cu iz necunoscut, ne-a unit şi ne-a ţinut cald, ca o pătură de lână in miezul iernii. Eu ştiam că tu ştii, şi tu ştiai că eu ştiu – şi asta ne-a fost de ajuns.
Apoi te-ai îndepărtat şi când nu am mai auzit zgomotul paşilor tăi pe scări, am ştiut că pătura caldă a tăcerii va rămâne multă vreme singurul meu tovarăş.
Şi n-am scos nici un sunet, pentru că tu mi-ai spus vorba aia care mă lega ca o cămaşă de forţă : eşti bărbat, mamă, trebuie să fii tare, curajos şi înţelept.
Nu prea ştiam eu ce înseamnă, dar am înţeles că nu trebuia sa plâng.
Ce-i aia înţelept, aş fi vrut să te intreb, şi ce treabă are cu mine ? Bătrânii satului sunt înţelepţi. Bunicul era înţelept, şi într-o zi l-au scos din casă într-o cutie de lemn şi de atunci nu l-am mai văzut. Dacă înţelept înseamnă bătrân, atunci poate că trebuie să înghesui ani mulţi peste vârsta mea, câte zece de fiecare, şi atunci 6 ar deveni 60 şi anii mi-ar ieşi la socoteală.
« Unde s-a dus mama ? » am întrebat-o, într-un târziu, pe bunica, şi ea mi-a spus, fără să ridice privirea din andrelele ei ruginite :
« S-a dus la muncă, maică ».
La muncă ? Păi ce, mama nu munceşte şi acasă? mi-am spus în gând.
« Unde ? »
« Acolo, prin străinătăţi… »
« E departe străinătăţile, bunico ? » am mai întrebat, cu un fir de voce.
« Departe, maică… » mi-a răspuns, şi am simţit că vocea i se făcea tremurată, ca atunci când dădea să plângă, şi un gând întunecat îi traversă chipul ca o muscă sâcâitoare şi nevăzută.
N-am îndrăznit să mai întreb altceva, că nu voiam să o supăr pe bunica, dar auzisem, ici colo, mestecate în şoaptă pe la colţurie casei, discuţii despre sacrificii şi neajunsuri şi un trai mai bun şi bani, care sunau ca o limbă străină pentru mine.
Cuvântul bani, în special, se tot repeta la fiecare vorbă, ca un refren sâcâitor transmis la nesfârşit pe un post de radio vechi.
N-am inţeles prea multe din ghiveciul acela de cuvinte colţuroase şi necunoscute, dar am ştiut că, într-un fel sau altul, ţara aceea indepărtată şi hapsână îmi lua mama şi ne dădea, din când în când, bani pe ea, şi mă tot întrebam cine o fi făcut târgul acela monstruos fără să-mi spună nimic.
Ştiam ce înseamnă amanet, de pe vremea cand veneam de mână cu tine să-ţi laşi bijuteriile când ni se terminau banii – întâi mărgelele de perle false, apoi cerceii, şi până la urmă şi verigheta – în chioşcul ăla întunecat unde un moş pe jumătate chior, cu mâinile păroase şi lacome ca doi şobolani flămanzi, le lua şi îţi punea, rânjind, pe tejghea, câţiva bănuţi.
« E prea puţin, nea’ Costache… » încercai să-l îmbuni, dar el era de neclintit, cu privirea ursuză, gata să-i ia înapoi şi pe ăia.
Ce trist era chioşcul ăla, plin de lucrurile oamenilor necăjiţi, care înca mai păstrau mirosul neputinţei şi al disperării foştilor proprietari.
Nu-mi voi lăsa niciodată nimic in văgăuna asta, mi-am spus, ascunzându-mă după paltonul tău, de teamă ca omul cu faţa boţită de lăcomie să nu mă zărească şi să mă transforme şi pe mine într-un pumn de bănuţi ruginiţi.
Abia dupa ce ai plecat mi-am dat seama că există chioşcuri de amanet şi pentru mămici. Mi te închipuiam, uitată pe un raft cine ştie unde, cu privirea blândă şi răbdătoare, in timp ce un alt Moş Costache, la fel de urât şi de lacom, număra, în limba lui străină, câţi bănuţi valorai.
De atunci am început să strâng bănuţul pe care bunica mi-l dădea să-mi cumpăr o pâiniţă sau un corn ; îmi cususem un buzunar ascuns la pieptul hainei de şcoală şi-l strecuram acolo, ca pe o bomboană furată, aşteptând ca buzunarul să devină destul de burtos ca să-l descos. Bănuţul acela era ca un biscuite pe care-l dai unui căţel bolnav, în speranţa că se va face bine într-o zi şi te va urma. Pentru că ăsta era visul meu din buzunar : un căţel şchiop care nu putea să meargă încă. Mă tot întreb cam câţi bănuţi mi-ar trebui, însiruiti pe aţă, unul dupa altul, ca salbele ţigăncilor din vale, ca să-l plătesc pe moşul de la amanetul din străinătăţi să-mi dea mama înapoi.
A trecut de trei ori toamna prin grădină de când ai plecat. Bunica e niţel mai gârbovită şi mai tăcută, chiar daca acum are o basma nouă şi şoşoni mai călduroşi în picioare. Noi suntem bine, mamă, să ştii, avem foc in sobă şi pâine pe masă şi haine bune şi câteodată chiar şi o cutie de ciocolată. S-au întâmplat o grămadă de lucruri de când ai plecat. Astă primăvară s-a născut un viţel, negru şi catifelat, în noaptea dinainte de Paşte. Am auzit vaca ţipând şi am ieşit în ocol cu bunica, tocmai când botul umed se desprindea de corpul însângerat al maică-sii. Eu am vrut să-i spun Făt Frumos, că avea o stea albă în frunte, dar bunica a zis că e prea lung şi i-a spus doar Negrul.
Eu am luat premiul întâi, cum îţi place ţie, şi doamna mi-a pus pe cap o coroniţă de brad, de mi-a înţepat toată fruntea şi râdea bunica de mine, spunea că arăt ca Isus Hristos. În toamna asta a murit Nea’ Costache, moşul de la amanet ; l-au îngropat într-o zi cu ploaie şi nu s-a dus nimeni la înmormântarea lui.
Şi, uite, e octombrie iar, ca în ziua când ai plecat. Afară plouă încet şi vântul împroaşcă geamurile cu apă şi frunze rupte din copaci. Mi-am pus pijamaua cu pescăruşi, preferata ta, chiar dacă mi-a rămas mică şi-mi ies gleznele afară. Îmi curge puţin nasul, că am alergat prin ploaie şi-am răcit. Aş vrea să mă şterg cu mâneca, ca atunci cand eram mic şi mă certai – nu-i frumos, mamă – dar mi-s mânecile prea scurte şi nu reuşesc.
Te rog, mamă, pot să dau înapoi înţele… înţep… ăăă… chestia aia pentru bătrâni muribunzi ?
Aş vrea să plâng în seara asta, încet, să nu m-audă bunica, ca in nopţile când aveam febră şi tu alergai lânga mine să mă împaci.
Nu mai vreau să fiu bărbat. Mi-e dor să mai fiu copil.
Tu poţi să mai fii, o dată, mămică ?
Ingrid Coman a debutat in 2001 cu nuvela “Evghenji che torna” (Evghenji care se întoarce). În acelaşi an a urmat a doua nuvelă “Il re della 54” (Regele din 54), integrată într-o antologie de nuvele îngrijită de Raul Montanari (“Onda lunga: nuovi narratori in arrivo, anzi già arrivati” (Valul lung: noi naratori în formare, mai bine zis deja formaţi). Foarte bine primite de către critica italiană, nuvele lui Ingrid Coman au fost mai tîrziu reunite în “Non spegnete la luce” (Nu stingeţi lumina, 2008). “Tè al samovar” este al doilea roman al scriitoarei. Primul, “La città dei tulipani” (Oraşul lalelelor, 2005) este o altă fermecătoare ficţiune ambientată în Afghanistan, în timpul războiului american. Cu “Te al samovar”, Ingrid Coman şi-a reafirmat calităţile de prozator-artist, migălitor de fantasme prin ochiurile Istoriei mari. In 2010 editura “Uroboros” din Milano ii publica volumul “Per chi crescono le rose (Pentru cine cresc trandafirii”) un roman fresca al societatii romanesti a carei actiune se petrece cu putin timp inaintea caderii regimului Ceausescu.