Căutând disperat un job

“Caut de muncă orice”. Fiecare s-a obişnuit deja să citească asemenea anunţuri în ziare, la mica publicitate. Mesajele lapidare ascund de cele mai multe ori lupte pe cont propriu pentru găsirea unui loc de muncă, singurătăţi şi disperări. Românii pe care i-am contactat telefonic trăiesc în Marea Britanie, au vârste diferite şi au găsit soluţii proprii pentru a-şi găsi un loc de muncă.

Marile probleme cu care se confruntă toţi pe teren sunt bariera limbii străine, dependenţa de acte, lipsa unor contacte solide pe piaţa muncii britanice. Fiecare este mai mult sau mai puţin singur, când trebuie să îşi găsească de muncă. Posibilităţile sunt limitate şi oamenii trebuie să dovedească “tărie de caracter”, după cum spune o tânără ingineră, pentru a depăşi perioadele de aşteptare şi nesiguranţă.

Trece timpul degeaba

Cristina ne-a spus că a recurs la modalitatea de a-şi căuta loc de muncă prin mica publicitate, după ce s-a sfătuit cu alţi români. Ea a venit la o cunoştinţă în Marea Britanie şi deocamdată nu şi-a găsit nimic.

“Este foarte greu. Te apucă disperarea când vezi că trece timpul şi nu găseşti nimic. Pe de altă parte, vezi că aici nu este nici pe departe ce te aşteptai să fie”, spune ea.

Principala problemă a românilor care vin în Marea Britanie este necunoaşterea limbii engleze scrise şi vorbite, după părerea ei. “Marea majoritate vin cu probleme financiare din România”, spune ea. Sunt adulţi şi sunt presaţi tot timpul de urgenţa găsirii unui loc de muncă aşa încât nu au timp de cursuri de limbă engleză. “Sunt mulţi români care nu vorbesc limba şi nu pot scrie. Şi mie mi-ar conveni să fac cursuri, dar mai întâi trebuie să mă asigur financiar”, spune Cristina.

Ea a observat că românii sunt condiţionaţi de bariere dificile. Necunoaşterea limbii îi forţează să găsească munci la “nivelul cel mai de jos” fără perspective de îmbunătăţire a nivelului de trai. De multe ori singura posibilitate de a rezista constă în ajutorul, sfaturile şi experienţa celorlalţi români apropiaţi.

Condamnaţi la cleaning?

Toţi cei pe care i-am contactat au preferat să se recomande doar cu prenumele. Majoritatea trăiesc în Londra şi nu au contacte cu asociaţiile româneşti. Practic, fiecare testează pe cont propriu piaţa muncii pentru emigranţi.

Toţi au spus că poţi spera să ţi se adreseze cineva doar dacă funcţionezi ca self – employed, dacă ai yellow-card sau blue-card. Altfel, poţi găsi temporar joburi în cleaning sau în shop-urile indienilor. Poţi avea studii superioare, poţi avea calificări ca meseriaş, dar cumva românilor li se oferă, indiferent de vârstă, joburi de oameni de serviciu.

600 de c.v.-uri pentru un job de ospătar

Vine băiatu’

În România, Pavel a trăit bine. Lucra ca ospătar şi ca şef de sală pe litoral. A cântat cu Dan Spătaru şi cu Aurelian Andreescu. A plecat pentru că, spune, “singurătatea îl omora”. Copiii lui trăiesc în Londra. Când a venit aici a luat-o încet, încet. L-a ajutat un prieten să îşi facă acte, a obţinut un card de muncă, după care a bătut Londra, la picior, ca să îşi găsească de lucru. Pavel ţine la calificările lui.

“Este foarte greu. Am vrut să lucrez cu contract. Am fost şef de sală, sunt ospătar calificat, barman, sunt solist (…), dar nu se respectă calificările. îţi găseşti de lucru prin cunoştinţe”, spune el. Metoda lui Pavel de găsire a unui loc de muncă s-a bazat pe persistenţă şi multă răbdare.

“Am căutat prin agenţii. Ştiu un pic de engleză. Am căutat şi la englezi. Unii mi-au închis uşa în nas. Mi-au spus că nu lucrează cu români”, îşi aminteşte el.

Nu s-a lăsat însă. A luat la pas Oxford Circus şi a intrat în fiecare restaurant. A depus 600 de curriculum vitae pentru a reuşi să se angajeze. A primit numai refuzuri, dar nu s-a putut abţine să nu observe că nicăieri nu a văzut “un mise-en-place ca lumea”, adică mesele aranjate ca la carte, cum era obişnuit el să vadă pe litoral.

În fine, după nenumărate eforturi a găsit un loc de muncă într-un restaurant. Nu i s-a oferit un loc de muncă de ospătar, ci la curăţenie. “Am frecat la oale, le-am făcut lună. Le-am frecat şi pragul. După ce le-am făcut curat, mi- au spus gata!”, povesteşte el. După o lună l-au dat afară.

Comentează sec: “Şi când te gândeşti că mă învârt cu şapte farfurii în mână în local, nu cu două, ca ăştia, ca la pomană”. Nici de fraţii români, Pavel nu e prea încântat. “Nimeni nu m-a ajutat. Românii nu se ajută între ei. Sunt păcălitori. Românii nu se ajută între ei”, spune el apăsat.

Prieteni polonezi, nu români

La 27 de ani, Andreea este şi ea dezamăgită de conaţionali. Experienţa ei în Marea Britanie i-a adus, de tânără, un tip special de amărăciune. “Nu am crezut că am să ajung să spun că românii …nu ai nici o bază în ei”, spune ea. Andreea locuieşte împreună cu soţul ei, la Londra şi au un băieţel de trei ani. “Am venit aici ca să-i ofer un viitor”, spune ea. Cei doi soţi au venit în Marea Britanie din 3 martie 2011. Mai întâi a venit soţul ei, anul trecut. După ce a locuit în Northampton o perioadă, s-a întors în România, pentru că îi era dor de familia lui.

“De unul singur este foarte greu să rezişti”, spune Andreea. Ea a fost cea care l-a convins să se întoarcă în Anglia. Au locuit o perioadă la rude, după care, au avut noroc: soţul Andreei şi-a găsit un loc de muncă. Chiria locuinţei este mare, dar, fiind nevoiţi să se mute, au acceptat condiţiile. Soţul Andreei şi-a găsit de lucru printr-o cunoştinţă.

Apoi, a început ea să caute. Andreea, aşa cum spune, a urmat calea clasică. şi-a depus documentele pentru a obţine certificat de self – employed. A fost respinsă de trei ori, dar nu a renunţat. A început să caute de lucru prin mica publicitate, la sfatul unei verişoare.

Tot aşteptând să sune telefonul, într-o bună zi, în iunie, a ieşit din casă şi a intrat în magazinul unui indian. A lucrat cu 20 de lire pe zi. Cleaning. A mai primit o ofertă ca recepţioneră la o firmă mixtă româno – irlandeză, dar nesigură. Altminteri, în tot acest timp, a învăţat limba engleză.

“Sunt foarte mândră. Nu am crezut niciodată că o să învăţ”, spune ea. A ajutat-o o prietenă poloneză. Pentru Andreea a fost o experienţă unică. Ea spune că nici în România nu a avut o prietenă precum amica ei poloneză, care, cu răbdare a învăţat-o limba engleză.

Ospătar cu facultate?

Vasile lucrează la demolări. Are actele în regulă. A dat anunţ la mica publicitate, dar de obicei, spune el, îşi caută de lucru prin cunoştinţe şi prieteni. El spune că fără acte nu poţi lucra cu nici o firmă, doar să ai noroc să te angajeze un indian.

Elena a absolvit în România facultatea de construcţii şi a lucrat trei ani în domeniu în ţară. Apoi s-a ocupat de amenajări interioare, o perioadă, în Italia. Ea spune, la fel ca şi Pavel, că în Marea Britanie calificările nu contează. A luat-o de la zero, începând să îşi caute de lucru prin agenţii şi prin mica publicitate. Cumva, ea a amortizat acest şoc al al precarităţii, pentru că “a venit pregătită cu bani de acasă”.

La Londra a făcut o şcoală de limbă engleză şi a început să îşi facă documentele pentru a se putea angaja. Dintre toate telefoanele primite, doar o singură ofertă a fost credibilă, cea a unui patron de firmă de construcţii. Elena tocmai încerca să îşi găsească un loc de muncă ca ajutor de ospătar. A încercat şi ca baby -sitter. Elena, la fel ca şi ceilalţi români spune că fără documente, fie self-employed, yellow card, blue – card nu prea ai şanse de anjagare. Cum rezistă în câmpul muncii? “Tărie de caracter”, spune ea.

Oana Iuraşcu