Plecată de 16 ani în Marea Britanie, gălățeanca Diana Stroia a devenit consul onorific al României în Țara Galilor.
Nu este o slujbă remunerată, scrie ziarul Viața Liberă din Galați, ci o misiune care înseamnă 100% voluntariat.
Diana Stroia este cetățean britanic, director de finanțe al companiei Comcen, dar și-a propus să își dedice o parte a activității sale în folosul românilor.
Într-un interviu acordat ziarului Viața Liberă, Diana Stroia povestește despre ce înseamnă viața de emigrant, cum a ajuns în Marea Britanie și greutățile prin care a trecut până a ajuns să răzbată în această lume.
„Am plecat în 2001, în luna de miere”, își amintește ea. „Nu am plecat cu gând să rămân. De fapt, mereu mi-am dorit să revin și am privit rămasul în Marea Britanie ca pe ceva temporar. 16 ani mai târziu, iată-mă cetățean britanic și tot cu inima la România.”
Ce înseamnă să îţi construieşti o carieră de succes în Marea Britanie? Câtă muncă şi efort sunt necesare?
«Când am ajuns la Londra, acum 16 ani, oferta de muncă pentru femeile românce abia venite era foarte limitată: curățenie, lucrul în restaurant, în baruri, în sectorul hotelier. Din punct de vedere al restricțiilor pe piața muncii, pentru români nu era simplu să poți lucra legal în Marea Britanie; dar mereu am insistat să lucrez legal și să fac totul conform cu legea.
Țin minte că am mers cu un prieten de familie la restaurantul unde lucra el, să “încerc” meseria de ospătăriță. Nu mi-a luat mult să realizez că nu fac o treabă bună. La final de tură, am predat șorțul, le-am mulțumit și am plecat acasă tristă. Am simțit că nu eram bună de nimic, engleza mea era mediocră, cu toate că acasă traduceam ad-hoc și mi se părea ca “știu engleză”; în seara respectivă, mi s-a părut că nu înțelegeam nimic în jur, parcă aveam limba legată și urechile astupate. Am ajuns acasă plângând, descurajată și hotărâtă să mă întorc în România.
Sunt creștină, cred în Dumnezeu, și mi-am zis că am ajuns la Londra cu un scop și că diploma mea de facultate nu e doar o bucată de hârtie. Am pornit încrezătoare înspre Job Centre și, în naivitatea mea, am aplicat la un singur post care mi-a sărit în ochi: recepționist la o firma de concesii.
La câteva ore după ce am trimis cererea pe e-mail, am primit un telefon și am fost chemată la interviu. Mi-am făcut dosarul cu traducerea foii matricole din facultate, diploma tradusă, CV etc și am fost intervievată de directoarea de finanţe, Nilufer, care s-a uitat în dosarul meu, apoi s-a uitat la mine și m-a întrebat: „Tu chiar vrei postul ăsta de recepționist?”. Eu, entuziasmată, am spus un DA hotărât. A chemat-o pe una dintre contabilele din departamentul ei și, împreună, mi-au pus întrebări pur contabile, al căror răspuns l-am știut. S-au uitat una la alta și apoi Nilufer mi-a spus: „Eu am alt post pentru tine, am un post de asistent contabil. Ești interesată?”. Mai să cad de pe scaun! Nu m-am așteptat la așa ceva. În schimb, mi-am văzut rugăciunea ascultată.»
Ce a urmat?
«A fost greu, foarte greu. Uneori eram în birou de la 9 dimineața până la 10 seara. Anul financiar se termină pe 31 decembrie şi noi, eu şi Nilufer, eram în birou în Ajun de Crăciun până seara târziu, ca să terminăm rapoartele şi jurnalele.
Anul acela nu am avut Crăciun şi Revelion – am fost la serviciu şi nu am primit un ban în plus peste orele petrecute peste program. Nici nu am cerut. Eram fericită şi recunoscătoare că am de lucru, că pot lucra în domeniul în care m-am calificat, să învăț meserie și să văd rodul muncii mele. Acolo am învățat contabilitatea practică; teoria o știam din facultate. De acolo, totul a fost natural. Nu am cerut niciodată o mărire de salariu; angajatorii apreciază asta și onorează munca. Ca în orice lucru bun, efortul şi munca trebuie împletite cu integritatea și răbdarea, o atitudine pozitivă, proactivă și o dorința sinceră de a învăța. Astea se aplică oriunde în lume, nu doar în Marea Britanie. Principiile astea mi-au fost insuflate de mică de către bunici și părinți, care mereu ne-au încurajat să fim “oameni”.»
Puteți citi continuarea interviului în Viața Liberă.
