Părintele Liviu Barbu (Norwich): “Mulţi au descoperit Biserica în acest pământ străin”

Interviu cu părintele Liviu Barbu de la Norwich

În 2010, părintele Liviu Barbu a început misiunea de organizare a unei parohii ortodoxe în Norwich, un oraş istoric din estul Angliei, nu departe de Marea Nordului. După multe peregrinări şi schimbări de locaşuri de slujire, una dintre cele mai vechi şi frumoase biserici din oraş, dedicată Sfântului Clement Romanul, a fost închiriată, după multe negocieri, pentru uzul exclusiv al comunităţii româneşti. În apropierea Crăciunului, înalt Preasfinţitul Iosif, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale, a slujit pentru prima dată în mijlocul noii comunităţii.

Parohia ortodoxă română din Norwich, East Anglia, a fost inaugurată pe 19 decembrie printr-o ceremonie religioasă la care au fost prezenţi ÎPS Iosif, mitropolitul Europei Occidentale si Meridionale, şi Ambasadorul României în Marea Britanie, Dr. Ion Jinga. Parohia se numeşte “Sfânta Muceniţă Filoteea şi Cuviosul Beda Venerabilul”

Părinte Liviu Barbu, cum a apărut parohia din Norwich?

«Aflându-mă cu familia în East Anglia, am decis, împreună cu Nicholas şi Mirona Meade, membrii de nadejde ai comunităţii noastre, care, vara trecută, ne-au oferit casa şi gradina lor pentru săvarşirea Sfintei Liturghi, să deschidem o parohie pentru românii din zonă, pentru englezii interesaţi de ortodoxie şi pentru cine ne va mai scoate Dumnezeu în cale.»

Care au fost cele mai dificile şi anevoioase momente de când sunteţi aici? Dar cele mai frumoase şi mai înălţătoare?

«Nu a fost uşor să-mi găsesc aşezarea sufletească în lumea de aici. Am trecut prin momente dificile, mi-am pus întrebări existenţiale şi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să-i cunosc voia în momentele de cumpănă. Apoi anii de studii aici, mai ales la început când a trebuit să demonstrez că pot face ceva folositor la nivel înalt şi foarte bine. Dar şi roadele au fost pe măsură, şi au venit toate deodată: finalizarea doctoratului, căsătoria cu Ana- Maria, preoţia, fiica noastra Maria şi acum Filoteea. Încet, încet şi familia noastra duhovnicească se măreşte şi relaţiile se adâncesc în parohia noastră nou înfiinţată.»

Credeţi că aproprierea de Dumnezeu şi Biserică îi ajută pe cei plecaţi de acasă să suporte mai uşor dorul de cei dragi, de familie?

«Nu este doar atât. Vă mărturisesc că am trecut şi eu prin momente când doar în biserică, aproape de Dumnezeu simţeam că sunt eu însumi. Când suntem singuri, apăsaţi de greutăţi şi griji, suntem faţă în faţă cu noi înşine. Acestea sunt momentele în care devenim mai sensibili la chemarea lui Dumnezeu. Mulţi au descoperit Biserica şi pe Dumnezeu în acest pământ străin.»

Ce putem face într-o lume unde domneşte haosul economic, social, moral?

«Lumea în care trăim are multe faţete, sociale, culturale, religioase. Este important să descoperim adevărul, adică pe Hristos, şi nu doar o realitate dictată de percepţia noastră alterată şi subiectivă.

În era relativismului moral şi existenţial, omul trebuie să-şi pună întrebari serioase: Cine sunt? De ce mă aflu aici? Fac ce trebuie să fac cu demnitate şi respect pentru ceilalţi şi pentru mine? Toţi avem un zbucium interior care nu ne va lăsa până nu vom pune rânduială în viaţa noastră. Daca ne găsim pacea, atunci vom întelege ce se întamplă cu noi şi în jurul nostru. Un mijloc de a ne cunoaşte cu adevărat pe noi, cu bune şi rele, este taina spovedaniei, în faţa preotului. Daca avem curajul să ne descoperim în faţa lui Dumnezeu, să recunoaştem că ceva este în neregulă cu viaţa şi purtarea noastră, trecem un prag psihologic şi ajungem să trăim ca oameni cu adevărat liberi. Omul liber se bucură de toate ale lumii fără a le deveni rob.»

Cât de important este rolul Bisericii Ortodoxe Române în comunitatea din Marea Britanie?

«Foarte important. Biserica este catalizatorul comunităţii româneşti, desfăşurându-şi activitatea împreună cu celalalte instituţii implicate în viaţa politică, socială şi culturală a românilor din diaspora. Biserica este primul popas, sprijin spiritual, emoţional şi chiar material pentru noii veniţi. Pentru noi care trăim de mai multă vreme este locul unde sorbim dulceaţa slujbelor, chiar dacă pentru unii se întâmplă o dată în an, de Înviere. Să folosesc o analogie veche, Biserica este corabia care ne scoate la liman, plutind peste marea învolburată a lumii haotice de care aţi amintit mai devreme.»

Părinte când este bine să se căsătorească omul? Înainte sau după vârsta de douazeci si cinci de ani? Astăzi mulţi oameni spun că, dacă se căsatoresc prea devreme, îşi irosesc tinereţea. Tot mai mulţi oameni divorţează. Uită oamenii tot mai des ce este familia?

«Nu este o vârstă anume. Când vine vremea fiecăruia, însă nu trebuie să trăim în desfrânare. Cu cât căsătoria este amânata, cu atât mai greu le va fi să se căsătorească. O relaţie serioasă trebuie să tindă spre căsătorie. Altfel, din punct de vedere creştin, este un compromis moral, o degradare a demnităţii personale, iar consecinţele posibile (copii nedoriţi, avorturi, despărţiri dureroase) pot lăsa urme adânci, suferinţe pe care numai Dumnezeu le mai poate vindeca.

Este important să fim dechişi, să vedem care este voia lui Dumnezeu, să nu avem idei fixe despre soţul sau soţia ideală. Şi de asemnea, să căutăm ce este mai de preţ, iubirea adevărată, care de multe ori este foarte diferită de cea pe care o căutam noi.

Am observat că mulţi tineri ajunşi aici nu-şi pot întemeia o familie uşor şi mă tot întreb de ce este aşa. Nu avem prea mult timp, opţiunile de socializare sunt limitate. Mulţi merg acasă, în ţară, pentru a-şi găsi pe cineva. Cred totuşi că individualismul lumii contemporane ne afectează pe toţi, iar căsătoria cere dedicare totală celuilalt. Mulţi nu sunt pregătiţi să faca lucrul acesta şi trăiesc complăcându-se în relaţii fără viitor.»

Cum vedeţi că este în ultimii ani starea familiei româneşti? Mai are ea temelie trainică?

«Românul serios încă mai vede căsătoria ca pe o legătura unică şi promisune pe viaţă. Va fi trainică dacă este clădită pe dragoste adevărată şi credinţă în Dumnezeu. Dragostea se mai poate răci, credinţa însă îi ţine pe cei doi şi promisiunea făcută în faţa lui Dumnezeu de a rămâne împreună până la capăt. Dacă credinţa unuia este mai slabă, dragostea celuilalt îl acoperă înaintea lui Dumnezeu. Aşa spune Sfântul Apostol Pavel, soţul necredincios se sfinţeşte prin soţia credincioasă şi invers (1 Corinteni 7:14).»

Cum vedeţi plecarea tinerilor români din ţară?

«Din păcate este un exod care nu pare a se termina. Mă minunez că mai sunt tineri în România. Unii au ales să stea, să se lupte cu greutăţile de acolo şi îi admir. Alţii, ca noi am plecat din diferite motive, de voie sau de nevoie, şi ne aflăm aici, în cele mai multe cazuri pentru că situaţia din România este aşa cum ştim cu toţii. Ce păcat că tânjim după părinţi, rude, prieteni, ţara noastră… chiar aşa cum este ea, peticită şi săracă, dar cu mirosul ierbii primăvăratece cum nu-i altundeva… şi trăim ca într-un exil. Nu toţi, dar majoriatea cred că împărtăşesc această experienţă.

Dumnezeu să ne ajute să devenim cu toţii şi fiecare în parte desăvârsiţi, să ne împlinim menirea noastră deplin pe acest pământ, fiecare la locul sau, să lăsăm în urma noastră o rază de lumină care va străbate pâna în veşnicie!»

Oana Grigore

St Clements Church, Colegate, Norwich NR3 1HZ.
Pr. Dr. Liviu Barbu / 07766760171 / fr.liviu.barbu@gmail.com / www.bornea.co.uk

Preoţie în diaspora

Într-un interviu acordat ziarului Lumina, părintele Liviu Barbu a explicat ce înseamnă să fii preot în diaspora: “Mediul în care trăim aici este foarte diferit de cel de acasă. Lumea în care vieţuim este foarte secularizată. Trăim ca într-un vid, un deşert spiritual. Nu avem atmosfera de rugăciune, slujire şi sărbătoare pe care acasă o întâlneşti la tot pasul.
Noi trebuie să creăm aceste oaze de credinţă şi ortodoxie. Menţinerea rugăciunii şi a stării duhovniceşti este o lucrare asiduă. Îmi amintesc că, pe când eram mirean, abia aşteptam să vină ziua de duminică să merg la Sfânta Liturghie să mă împărtăşesc, ca apoi să mai pot rezista încă o săptămână în tumultul lumii. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici acum. Majoritatea preoţilor şi a credincioşilor noştri lucrează în timpul săptămânii în locuri care nu au de-a face cu Biserica. şi mai este şi ritmul nebun al vieţii de aici, în special la Londra, unde toţi aleargă după una şi alta, şi pentru a putea supravieţui trebuie să ţii pasul cu ei”.