Gabriel şi Gabriela Serea, un cuplu de tineri români, se află la Londra de la începutul lunii august. Deşi aveau acasă slujbe bune – ea într-un post important într-un grup de presă, el inginer afirmat – au ales să plece, pentru că în România, valorile nu sunt apreciate. Cei doi ne-au trimis fiecare câte un text, despre cum se vede viaţa de imigrant la Londra după doar trei săptămâni.
Suntem în Londra de trei săptămâni. Decizia de a pleca din România, o ţară unde valorile nu sunt apreciate, nu a fost greu de luat.
Eu sunt de profesie jurnalist, am fost înainte de a veni aici redactor-şef adjunct la o revistă naţională pentru femei şi managerul unor site-uri ale unei companii farmaceutice româneşti. Iar soţul meu este de profesie inginer, dar a jonglat cu jurnalismul şi corectură de texte.
Primele trei zile locuite în Londra au însemnat o alergătură teribilă, mai precis, mers la agenţii care ne-ar fi putut găsi un loc de muncă provizoriu. În trei zile, fără să fi avut timp să vizităm principalele obiective turistice ale Londrei, aveam amândoi joburi în hoteluri de cinci stele, joburi care nu aveau nicio legătură cu specializările noastre anterioare.
Aşa că eu, din jurnalist am făcut cu o plăcere incredibilă munca de cleaning. Nicio secundă nu m-a deranjat că din faţa calculatorului sau de pe teren, de unde îmi culegeam informaţia, scriam texte, organizam şedinţe foto şi pregăteam o revistă pentru tipar, acum curăţam toalete, făceam paturi, aranjam prosoape, cosmetice şi toate detaliile impuse de hotel. Sentimentul că învăţ ceva nou şi că în urma mea housekeeper-ul şi guest-ul sunt mulţumiţi, că de multe ori primeam şi un tips cu zâmbetul pe buze, mi-a dat o satisfacţie de nedescris.
Trăiesc în permanenţă cu senzaţia că fiecare zi lucrată poate fi transformată într-o carte. Experienţele, discuţiile, sentimentele, interacţiunile, totul poate fi o lecţie de viaţă pentru toţi cei care îşi trăiesc viaţa şi se bucură de ea. “Am întâlnit şi români fericiţi!”, aşa suna sloganul unei cunoscute emisiuni de prime-time a unui post de televiziune româness. Şi pe bună dreptate, în Londra am întâlnit şi români fericiţi. Cei care lucrează în housekeeping sau în catering, câte 12 ore din 24, dar la sfârşitul zilei trăiesc satisfacţia distracţiei cu prietenii, iar la sfârşitul săptămânii îşi permit luxul de a călători în Europa, fapt ce în România era de cele mai multe ori un vis decupat din reviste sau ziare.
Am întâlnit şi români mai puţin fericiţi, care văd în activitatea de zi cu zi o frustrare, români pentru care munca trebuie dusă în spate zi de zi, pentru ca în câţiva ani să-şi deschidă drumul înapoi spre România, unde poate va exista şansa unei mici afaceri de familie, adică a unui trai decent. Noi doi, Gabriela şi Gabriel, soţ şi soţie, am venit în Londra pentru a rămâne aici, pentru a începe o altă viaţă şi a învăţa un alt nivel de socializare. Ne bucurăm că interacţionăm cu oameni atât de diferiţi, de la care am avut mereu de învăţat câte ceva.
Mi-ar plăcea ca pe lângă aceste experienţe să putem lua legătura cu cei peste 50.000 de români din Londra, să le scriem poveştile, să le dăm ca exemplu, să arătăm tuturor ce înseamnă să lucrezi într-un hotel, în construcţii, într-un restaurant sau coffe-shop, într-un call-center sau într-o companie multinaţională.
Să învăţăm noi şi să le arătăm şi altora ce bugete presupun aceste meserii, ce satisfacţii sau insatisfacţii aduc, ce înseamnă timp liber, cum se bucură comunităţile de români de experienţa fascinantă a Londrei şi care sunt actele, site-urile, detaliile pe care trebuie să le ştii de la primul pas făcut în marea şi fascinanta Great Britain.
Gabriela Serea
Despre românii din Londra
Românul nu are prea multe variante în biata Românica! Ori e de bani gata, ori e deja asigurat şi lucrează într-o companie guvernată de un unchi, de “people I know” sau de “I know someone that knows someone”. În rest, nu contează ce studii are, nu contează în ce oraş se află, nu contează decât să muncească precum un sclav toată viaţa, eventual 12 ore pe zi şi pe bani care nu aduc nici mâncare copilului, nici vreo variantă de vacanţă sau vreun trai decent. Ce mai, dacă eşti român, te-ai fript! Şi atunci fugi în lume.
Aşa am ajuns în Londra! Vrei să te angajezi – îţi trebuie National Insurance Number! Vrei NINO – trebuie să lucrezi! Ciudat sistem. Te-ai angajat, printr-o agenţie sau “la negru” cumva, şi munceşti. Dar câştigi într-o lună cât un profesor în România într-un an.
Dar cum e să vii tu ca profesor să cureţi toalete, pentru că doar aşa îţi poţi întreţine familia? Ajungi acasă, eşti obosit, ai muncit ca un sclav toată ziua, nimeni nu dă “doi bani” pe asta, dar ştii că la sfârşit de săptămână cineva o să dea doi bani! Sau chiar mai mulţi. Şi asta te face să te duci şi a doua zi, chiar dacă mâinile ţi-s arse şi spatele parcă a făcut rost de o nouă cocoaşă. Nu-i bai, ai venit aici ca să munceşti şi ştiai asta!
“Ce, crezi că acolo aleargă câinii cu covrigi în coadă?” – cred că toată lumea a auzit măcar o dată sfatul vreunui cunoscut de pe acasă. Să le zicem oare că nu sunt câini pe aici şi că jucăm noi rolul lor? Cine ne tratează aşa? Alte naţionalităţi sau alţi români! Bulgari, lituanieni, ruşi, polonezi, italieni, spanioli, africani – toţi sunt uniţi! De ce în iad nu stă niciun drac la cazanul de români? Dacă vreunul încearcă să iasă, ceilalţi îl trag înapoi! Aşa suntem! Angajatorii ştiu că românii sunt muncitori, pentru că nu ne ascundem de muncă şi ne lăsăm exploataţi la maximum. Noi ne dăm toată silinţa, dar mai apare câte un român care vrea să muncească în locul ăla cu peria noastră de WC sau cu lenjerii murdare. Şi atunci ne vine să-l săpăm, să-l maltratăm, că vrea să ne fure locul de muncă! Cred că e destul de târziu pentru noi, românii ca să mai facem ceva… Suntem atât de înrăiţi de rasa asta, atât de sufocaţi de doctrina propagandistă a zilelor frumoase “să trăiţi bine!”, impusă de preşedinţia actuală. Emil Cioran ne sfătuia odată: “Nu încerca să trăieşti dacă nu ţi-ai făcut educaţia de victimă!”
Cred că asta facem acum, mai avem câţiva ani şi, probabil, o să începem şi să trăim un pic. Până atunci, ne vedem la muncă, fraţilor! Şi dacă vedeţi vreun român, daţi-i şi lui pace, vrea doar să muncească, la fel ca şi voi! Nu de altceva, dar poate sunt chiar eu!
Gabriel Serea