“Număr clipele pe care le mai am până mă voi întoarce în România. Fac asta chiar dacă ştiu că mai am de stat în Marea Britanie câţiva ani”. Adela Turdean, 24 ani, vrea să se întoarcă acasă, în Câmpia Turzii, chiar dacă acolo tinerii nu prea au şanse să îşi găsească un loc de muncă.
Câmpia Turzii este unul dintre oraşele mici din România (circa 30.000 de locuitori) unde tinerii nu au niciun viitor. Adela Turdean, 24 de ani, este unul dintre aceşti tineri.
«Niciodată nu m-am gândit să dau la facultate. Stiam că trebuie să termin liceul şi să muncesc. Cum aş fi putut să visez la facultate dacă ai mei nu aveau bani? Imediat după liceu m-am angajat la o fabrică de asamblat prize din Câmpia Turzii. Apoi, între 2004-2006 am lucrat la o fabrică care asambla piese pentru BMW. }in minte că aveam 500 de lei salariul şi bonuri de masă. Făceam zilnic naveta. Mă trezeam la 3 dimineaţa, la ora şase eram la muncă.»
Adela a început munca în Cluj plină de vise, de speranţe. Voia să aibă banii ei, să îşi ajute părinţii. Realitatea i-a spulberat însă visele. «Luam banii şi în câteva zile rămâneam fără ei. După doi ani de muncă la fabrica din Cluj am rămas cu experinţa câştigată. Nimic mai mult. Aşa că am ales să vin în Londra la prietenul meu de atunci (acum soţul meu).»
Ideea venirii în Londra a entuziasmat-o pe Adela. Auzise de capitala Marii Britanii de la televizor, în plus era prima plecare din ţară pentru ea. «Îmi imaginam că o sa văd clădiri vechi şi înalte, că voi vedea pentru prima oară în viaţa mea ce înseamnă civilizaţia şi curăţenia… am fost dezamăgită. Am găsit o capitală murdară, cu străzi înguste, cu toate casele la fel, o capitală plină de oameni veniţi din toate colţurile lumii, un adevărat Babilon.»
De la zero
Adela a simţie pe propria piele ce înseamnă să o iei de la capăt într-o ţară străină, fără să cunoşti limba, fără să ai prietenii şi familia aproape.
«În prima săptămână am stat doar în casă. Apoi am început munca. A fost greu. Nu ştiam limba, nu ştiam banii, nu ştiam de fapt să mă descurc deloc. Am plâns şi nu am renunţat. Aşa, de acolo din România, părea că adaptarea în Marea Britanie este floare la ureche. Nu este deloc aşa. Trebuie să ştii şi să poţi să laşi viaţa din ţară în urmă şi să o iei de la zero aici. E ca şi cum ai învăţa să mergi din nou. Alte legi, alte obiceiuri, nu doar o altă limbă.»
Adela a lucrat primele trei luni ca ajutor de bucătar pentru un patron turc. Lucra de luni până sâmbăta, câte 11 ore pe zi. Pentru 100 de lire pe săptămână. «Începeam să simt gustul banului. Erau desigur puţini bani pentru Anglia, dar mult mai mulţi decât câştigasem vreodată în România. Am lucrat pentru acest patron câteva luni, apoi am avut alte două locuri de muncă în coffee shop-uri. Am lucrat şi cu românce şi cu fete din Polonia.
Lucrând cu românce am înţeles de ce toţi îmi spuneau încă de la venirea mea în Anglia de ce trebuie să mă feresc să lucrez cu românce. Din păcate dacă lucrezi cu români ai parte numai de neînţelegeri, de duşmănie. Toţi românii au tendinţe de şefi, bârfesc şi mereu cred că tu munceşti mai puţin sau mai uşor decât ei. În schimb colegele din Polonia mi-au fost colege din prima clipă. Ne-am ajutat una pe alta, am glumit şi mâncat împreună. Îmi pare rău să spun că româncele m-au dezamăgit. Dar ăsta este adevărul.»
“Dacă lucrezi cu români ai parte numai de neînţelegeri, de duşmănie”
“Cleaning” bănos
Adela a decis după un an de muncă în coffee shop-uri să caute de lucru în cleaning”.
«Am găsit într-o revistă un anunţ al unei agenţii de recrutare şi am sunat. M- am înregistrat la această agenţie, am trecut de câteva teste şi după o lună de aşteptare am început munca. Am lucrat un an de zile cu această agenţie. Am aflat între timp, de la diverse cunoştinţe, că se poate câştiga mult mai bine dacă îţi convingi clienţii să lucreze direct cu tine. {i uite aşa, acum sunt independentă. Câştig şi 10 lire pe oră, în lunile bune câştig 300 de lire pe săptămână. Bani pe care nu credeam că voi ajunge să îi câştig vreodată.»
Vise
Adela visează să se întoarcă acasă. «Îmi place aici, m-am adaptat destul de bine, câştig bine. Dar nu sunt pe deplin fericită. Apreciez faptul că aici eşti respectat dacă munceşti, indiferent de munca pe care o faci. Dacă rămâneam în România şi cineva mi-ar fi propus sa muncesc în curăţenie, nu cred că aş fi acceptat. Noi românii cam ţinem nasul pe sus, chiar dacă suntem săraci lipiţi pământului.
Aici, în schimb, nu contează dacă eşti femeie de serviciu sau director. Eşti respectat pentru munca ta. Trăind aici am învăţat să las la o parte mândria asta pe care o avem noi românii şi să nu mă mai intereseze atât de mult ce fac. Acum, dacă m-aş întoarce acasă… aş munci şi ca femeie de serviciu. Viaţa în Marea Britanie te maturizează fără să îţi dai seama, devii mai încrezător în propriile forţe, mai optimist.
Deşi îmi place aici şi nu mă pot plânge că este greu, vreau să mă întorc acasă. Vrem stăm aici atât cât să strângem bani şi să ne ridicăm o casă în Cluj. Apoi sa ne găsim ceva de muncă acolo şi să ne întoarcem definitiv acasă.»
O.G.