“Nimic nu se compară cu sărbătorile petrecute acasă”

Sunt tineri care îşi doresc să facă o facultate în România şi să profeseze după aceea tot acasă, acolo unde s-au născut, unde au crescut, alături de familiile lor, alături de prieteni. Din păcate unii dintre aceşti tineri nu au posibilităţile financiare să îşi plătească studiile, nu îşi permit luxul să facă o facultate în România. Aşa că aleg să îşi construiască viitorul pe meleaguri străine. Raluca Popescu are 23 de ani şi a lăsat facultatea din ţară pentru a munci ca dădacă la Londra. A descoperit că meseria i se potriveşte ca o mănuşă. Chiar dacă e mulţumită de traiul din Londra, de sărbători nu concepe să nu se întoarcă în ţară. 

Raluca Popescu a venit în Marea Britanie în 2007, avea 20 de ani pe atunci.

«Eram studentă la Facultatea de română-engleză, din păcate la “cu taxă”. Nu pot spune că am fost un geniu în liceu. Am fost un elev normal, am avut şi note bune şi note mai puţin bune. Ca orice tânăr care termină liceul mi-am dorit să mă înscriu la facultate şi apoi să profesez. Am intrat la facultate cu taxă, dar din păcate ai mei nu au avut bani să mă ajute. Nu am avut altă variantă decât să vin aici. Poate mulţi se întreabă de ce nu m-am angajat în timpul facultăţii. Sistemul de la noi nu prea permite asta şi nici locuri de muncă pentru studenţi nu prea sunt. Eram studentă la zi, prin urmare prezenţa la cursuri şi la seminarii era obligatorie. În plus, dacă aş fi ales varianta să mă transfer la distanţă, nu aş fi avut cum să găsesc un serviciu cu un salariu care să îmi permită să mă întreţin şi să plătesc şi facultatea. Am avut noroc de fratele meu care era de un an în Londra. El ne-a ajutat pe prietenul meu şi pe mine să venim aici, ne-a susţinut până ne-am pus pe picioare.»

Muncă la Londra

În prima lună, Raluca a lucrat la o cafenea, dar a simţit că nu este făcută să fie chelneriţă. Aşa că şi-a încercat norocul în altă parte. «Nu pot spune că a fost greu. Ştiam engleză, m-am descurcat chiar bine la Cafe Lido, aşa se nuneşte cafeneaua la care am lucrat, dar nu îmi plăcea ce făceam. Am simţit că nu sunt făcută să fiu chelneriţă şi am decis să plec. O prietenă mi-a găsit să lucrez la o familie ca au-pair în Notting Hill Gate. Am avut grijă de patru copii, cu vârste între 7-14 ani. Am lucrat aproape un an şi jumătate la acea familie. Apoi am găsit printr-o agenţie un post de dădacă la o mamă singură. În primul an am avut grijă de un copil de 13 luni apoi a urmat celălalt băiat. Am lucrat mai mult de doi ani dar am decis să aleg să plec pentru că am găsit un alt post mai bine plătit.»

În prezent Raluca lucrează ca dădacă la o familie cu un baiat care are doi ani şi jumătate. Se declară mulţumită de felul în care familiile engleze se poartă cu bonele, atâta timp cât bona respectivă îşi face bine treaba.

«Sunt mulţumită de noul loc de muncă. Meseria pe care mi-am ales-o nu mi se pare prea grea, deşi este obositoare. Nu am avut nicio problemă serioasă până acum. Este adevărat că se poate întâmpla să te trezească telefonul la cinci dimineaţa şi să fii rugată să mergi mai devreme la muncă. Sau seara să stai peste program. Dar eşti plătit pentru orice minut stat peste program şi atâta timp cât îţi respecţi atribuţiile şi nu greşeşti nu ai niciun fel de problemă. În plus eşti respectat la locul de muncă. Am lucrat cu trei familii până acum şi nu mi se pare prea greu, poate, pentru că am trei fraţi şi ştiu ce înseamnă gălăgia şi agitaţia. În plus iubesc enorm copiii. Nu cred că aş putea să am o altă meserie, aici sau în România.»

Visul grădiniţei

Raluca plănuieşte să ajungă să lucreze la o grădiniţă în Londra şi peste câţiva ani să îşi deschidă o grădiniţă în România.

«În 2008 am făcut două cursuri de prim ajutor, valabile trei ani. Am diplomă de prim ajutor (first Aid), adică pot acorda primul ajutor la nou născuţi cât şi la adulţi. Am fost verificată de poliţie, cazier (CRB check) dacă pot lucra cu copiii şi acum urmez cursurile colegiului Snonebridge, la distanţă, pentru a putea lucra la grădiniţă. După ce voi termina aceste cursuri voi lua diploma Child Care, echivalentul NVQ3.

În plus sunt înregistrată ca dădacă la OFSTED, agenţia la care trebuie să fie înscrise toate grădiniţele, toate educatoarele, toate dădacele sau toţi cei care lucrează cu copii. Înregistrarea asta este de fapt dovada clară că poţi lucra cu copii. Fac toate aceste cursuri pentru că vreau să lucrez la grădiniţă şi peste câţiva ani să pot să mă întorc acasă şi să deschid acolo o grădiniţă. Nu pot spune că viaţa de aici este grea dar nu ne gândim să ne stabilim aici. Sunt români şi locul nostru este acasă. În octombrie am avut cununia. Actele le- am semnat la primăria de aici, dar petrecerea a fost la un restaurant românesc din Londra. Nu puteam alege un alt restaurant, nu cred că prietenii noştri s-ar fi simţit la fel de bine la un restaurant englezesc.»

Cu gândul acasă

La 23 de ani, proaspăt căsătorită şi cu planuri de viitor îndrăzneţe, Raluca nu uită de unde a plecat şi nici nu se gândeşte că nu va mai avea şansa să se poată întoarce definitiv acasă.

«Mulţi români care vin aici vă vor spune că nu iubesc această ţară, că se vor întoarce la un moment dat acasă, acolo de unde au plecat. Din păcate mulţi aleg să rămână aici, deşi sufletul lor este în ţară. Nu se întorc în România pentru că viaţa de acasă este grea şi este aproape imposibil să renunţi la un stil de viaţă decent în favoare sărăciei. Cu toate astea eu şi soţul ştim că ne vom întoarce acasă peste câţiva ani. Iubesc să merg la ţară, să respir aerul din grădină, să mă plimb prin livadă. Nicăieri nu este mai bine ca acasă şi trebuie să recunoaştem că mereu vom fi români chiar dacă viaţa ne-a adus în Anglia.

Ce poate fi mai frumos decât să mergi iarna la ţară şi să tai porcul, să bei un vin fiert şi să stai la poveşti cu cei dragi? Nimic nu se poate compara cu momentele în care asculţi colindele celor care îţi bat la uşă şi cu cozonacul făcut de mama. Absolut nimic nu se poate compara cu zăpada de la noi, cu sărbătorile noastre. Poate de aceea, de când suntem aici, nu am făcut nici un Crăciun în Anglia. Am ales să mergem în fiecare an acasă, chiar dacă nu este tocmai ieftin să pleci în această perioadă în România. Şi cum se apropie noul an aş vrea să profit de ocazie să spun şi eu “La Mulţi Ani!” tuturor. Să dea Domnul ca anul care vine să fie mai uşor, mai frumos şi mai plin de iubire. Să dea Domnul ca anul care vine să fie un pic mai bine pentru ţara noastră şi poate că peste câţiva ani ne vom putea întoarce toţi acasă. Pentru că ne este dor de “acasă”.»

Oana Grigore