Oltenia şi Moldova, două regiuni sărace ale României, nu reuşesc, de peste 20 de ani, să prindă trenul de Europa şi nici să atragă interesul investitorilor, relatează o analiză a revistei Capital.
În 21 de ani de capitalism, în cele cinci judeţe ale Olteniei şi-au încercat norocul mai puţin de cinci mii de investitori din afara ţării, cam 240 pe an. În Bucureşti, în acelaşi interval au intrat 340 de companii cu capital străin, pe lună însă. În Moldova, lucrurile au stat puţin mai bine, însă incomparabil cu alte regiuni, cu precădere Centru, Vest şi Nord-Vest.
Reticenţa investitorilor pleacă, în general, de la lipsa condiţiilor propice: infrastructură, specializarea forţei de muncă, facilităţi fiscale.
“Infrastructura este deficitară, mijloacele de legătură la fel, aeroporturile din zonă nu sunt dotate corespunzător. Dar şi oamenii sunt prost pregătiţi – chiar dacă suntem centru universitar mare, specializările predate nu sunt adaptate la piaţă”, spune Gheorghe Pleşu, preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din Iaşi. Acesta continuă: “Şi la noi, şi în Oltenia, un mare obstacol este mentalitatea oamenilor, complet diferită de cea din Transilvania sau Bucureşti. Mentalitatea asta de oameni săraci, care se mulţumesc cu puţin, fac ce li se zice şi vin la serviciu doar ca să-şi ia un salariu, adesea mizer. Nu vor să evolueze, să se adapteze tehnologiilor noi, preferă să se complacă.”
Iaşiul şi Gorjul sunt la o distanţă de 600 de kilometri. Însă, la nivel de probleme, situaţia este asemănătoare. Cristian Pasti, directorul parcului industrial Sadu, din Bumbeşti-Jiu, se plânge că “în primul rând, distanţa este un impediment: până la ieşirea din ţară sunt 400 de kilometri, iar noi nu suntem nici măcar pe rutele de transport european. Aşa că până să ajungă la noi, investitorii se opresc în Timişoara sau Arad, oraşe aflate în apropierea graniţei şi, nu în ultimul rând, dotate cu aeroport.”
De asemenea, forţa de muncă constituie un minus. “Oamenii nu ştiu să facă prea multe în afară de minerit. În Gorj, trăim de decenii bune o tragedie. Uzina de armament de la Sadu, pe terenul căreia am construit actualul parc industrial, avea 9.000 de oameni în ’89, acum mai are 900. Tot mai multe unităţi de producţie mari au falimentat de-a lungul timpului, iar locul lor n-a fost luat de nimeni. În zona noastră nu este decât un retailer, Kaufland, când în restul ţării marile magazine se luptă pe terenuri şi pe forţă de muncă.” În general, mediul de afaceri din cele două provincii istorice nu s-a evidenţiat niciodată. În Moldova şi Oltenia, din 1991 şi până acum, a apărut o firmă la 12 locuitori. În Vest, însă, există o firmă la fiecare 9 cetăţeni, în Nord-Vest, la fiecare 8, iar în Bucureşti – la 4,6.
Mai mult, o bună parte din societăţile înfiinţate s-au închis. Aşa se face că cele două regiuni conduc atât în clasamentul celor mai inactive medii de afaceri, cât şi în cel al eşecurilor antreprenoriale: 44,2% din firmele înfiinţate în ultimii 20 de ani în Moldova au fost radiate, un procentaj similar fiind raportat şi de Oltenia (media pe ţară este 39%).
Unde nu există nici antreprenori, nici investitori, consecinţele la nivelul pieţei muncii dunt dezastruoase. În Moldova, doar 14% dintre locuitori muncesc, iar în Oltenia, situaţia este critică: aproximând, doar un cetăţean din zece are loc de muncă. Spre comparaţie, în Vest, raportul este de unu la patru.
Singurul indicator la care cele două regiuni se află pe poziţii opuse este cel al salariului mediu. Aici, Moldova se zbate pe ultimele locuri alături de Maramureş, zona învecinată la vest, cu un venit lunar mediu de circa 1.300 de lei (în condiţiile unei medii naţionale de 1.550 de lei, atinsă însă în puţine judeţe şi mult “umflată” de salariile din Bucureşti). La acest capitol, Oltenia se află în prima jumătate a topului, cu câştiguri de 1.470 de lei. Defalcând pe judeţe, singurul care ridică media regiunii este Gorjul, unde piaţa muncii este dominată în continuare de industria extractivă – şi, potrivit Institului Naţional de Statistică, salariul net al unui miner este de circa 2.500 de lei.