Este englez, londonez, a lucrat în impresariatul artistic, dar a lăsat totul baltă, ca să se stabilească în România, într-un sat de pe-un vârf de deal. Îşi cultivă grădina, găteşte ardeleneşte şi zice că România e o bucăţică de rai.
Graham Robinson face parte dintr-un gen pe cale de dispariţie în Europa. Plete grizonate, barbă bogată, pare cea mai fericită îngemănare dintre un ascet şi-un haiduc, deşi este un bărbat erudit, cu care poţi vorbi despre capitalismul global sau despre ultimele studii istorice referitoare la daci.
Din ochii săi albaştri şi surâzători, din gesturile voioase şi hohotele de râs, se scurge o energie şi o poftă de viaţă molipsitoare. E clar pentru oricine stă la taifas cu el, că englezul acesta, care în urmă cu câţiva ani făcea parte din lumea artistică londoneză, a descoperit un secret al existenţei şi o filosofie de viaţă care-l ajută să navigheze ca o corabie cu toate pânzele în vânt. O corabie ancorată în satul Idicel, din Ardeal, scrie formula-as.ro
“Am crescut la marginea Londrei, unde părinţii mei aveau o casă destul de mare şi o grădină în care cultivam legume. Am crescut, literalmente, cu mâinile vârâte în pământ, şi am fost foarte fericit pentru asta. Există o replică ce îmi place, în desenele animate cu Peter Pan. Cineva întreabă copilul de ce nu se spală pe mâini, iar el răspunde: «Pământul de pe mâinile mele are mii de ani. Cine sunt eu, să-l deranjez?»
În copilărie îi era imposibil mamei să mă ţină curat şi, odată, am visat că atunci când voi creşte mare, o să-mi cumpăr şi eu o bucată de pământ pe care o să-l lucrez cu mâna mea. Mica mea bucăţică din grădina Edenului a fost un vis pe care l-am avut încă din copilărie. Noi, englezii, am rămas în adâncul sufletului nostru o naţiune de ţărani. Asta am fost la începuturi. Desigur, avem nobilimea noastră, care însă nu e autohtonă, e normandă, şi care ne stăpâneşte doar de nouă sute cincizeci de ani. Pe de altă parte, e în naţiunea noastră o amestecătură nebună de invadatori adaptaţi pentru a supravieţui. Suntem saxoni, celţi, picţi, galezi, bretoni, scoţieni, irlandezi, galezi, danezi şi vikingi. Fiecare dintre ei cu barbă. Şi purtând un topor, atât bărbaţii, cât şi femeile, înglodaţi în noroaie şi spunând că e o zi frumoasă dacă astăzi nu plouă atât de tare ca ieri.
Spun cu mâna pe inimă că eu duc cu mine acest fel de a fi englezesc, această mixtură de celţi, picţi, saxoni, danezi şi vikingi, care au fost crescuţi în aceste micuţe, nefericite şi umede insule din Atlantic, niciodată destul de departe de mare, niciodată destul de departe de următorul val de invadatori. Şi, în acelaşi timp, am în mine acest adânc sens ţărănesc de a avea rădăcinile undeva într-o bucată de pământ. Pentru mine nu a fost dificil să transfer toată această experienţă în România. Pe dealurile din Idicel, pe care am acum casa, se simte încă această încăpăţânare a străvechilor daci.
Există, cu certitudine, o tenacitate a spiritului pe care o poţi întâlni pe dealurile Transilvaniei şi care nu este foarte diferită de tenacitatea întâlnită pe înălţimile Scoţiei, pe dealurile din Ţara Galilor, din Yorkshire, sau de pe coasta colţuroasă din Cornwall. De fapt, şi acesta este cel mai ciudat lucru, experienţa mea în România e ca o întoarcere acasă după 15.000 de ani. 15.000 de ani de migraţie a unor oameni plecaţi de aici, care s-au răspândit prin întreaga Europă, pe măsură ce gheaţa ultimei epoci glaciare se retrăgea. Iar eu m-am întors înapoi.”
Sursa foto: Facebook – Graham Robinson
CITITI MAI MULT:
Transilvania, refugiul favorit al Prinţului Charles