După ce ministrul Imigrației, Damian Green, a anunțat săptămâna trecută că vor fi primiți în UK doar imigranții “buni”, care își vor aduce contribuția la îmbunătățirea vieții din Marea Britanie, Robert Windler publică în cotidianul progresist “The Guardian” o replică, arătând cum în trecut, străini veniți fără nimic aici au intrat în istoria națiunii.
Istoria arată că este greu să alegi care imigranți vor fi buni pentru UK. Este riscant pentru stat să încerce să-i selecteze.
“Cine ar fi ghicit că un nerafinat adolescent de 17 ani numit Michael Marks, un evreu refugiat din Polonia, va valora atât de mult atunci când a venit în Hull în 1882? Nu vorbea engleza – lucru deseori văzut ca o condiție fundamentală. Însă, el a pus la punct o rețea de tarabe care s-a dezvoltat, în cele din urmă, în Marks&Spencer și s-a inserat în structura națiunii.
Doi dintre susținătorii cei mai însemnați ai lui David Cameron sunt ei înșiși fii de imigranți. Steve Hilton, director de strategie, este fiul unor refugiați maghiari care au venit în Marea Britanie în 1956 și e normal ca biografia lui să-l ducă spre centru dreapta, din moment ce familia sa a venit cu un dezgust de înțeles față de politicile totalitare. Numele lor era Hircksac – și-au luat unul nou de la primul hotel la care au stat, poate neștiind că însuși Conrad Hilton a fost un norvegian-american.
Și Daniel Finkelstein – editorialist la The Times, un consilier al lui Wiliam Hague și fost candidat al conservatorilor – a sosit din aceeași situație. Familia sa de sorginte evreiască a fugit de Polonia și de naziști. El a spus odată că Thatcher a făcut din Partidul Conservator unul mai prietenos cu imigranții, făcându-l mai meritocratic.
Ambii au corespondență în Partidul Laburist: frații Miliband, ai căror bunici au părăsit Varșovia evreiască și al căror tată, Adolphe, a scăpat de invazia nazistă a Belgiei în 1944. (…) Fantoma străbunicului lui Boris Johnson, Ali Kemal Bey, un martir liberal din Turcia, ar putea zâmbi să-și vadă descendentul desfășurându-și activitatea de politician conservator în Londra. (…)
Friedrich Engels, fiul unei familii germane din industria textilelor, a venit în Manchester în 1842; doi ani mai târziu a scris “Condiția Clasei Muncitoare în Anglia” și restul, cum se spune, este politică.
Mediul din care vii nu este totul – noi suntem prizonierii trecutului nostru. Însă proeminența poveștilor acestor imigranți nu este o coincidență. Contrar noțiunii potrivit căreia imigranții sunt paraziți nevoiași, ei arată măsură în care imigrația este o manevră sofisticată. Este nevoie de ambiție, de resurse și de imboldul de a traversa continente. Imigrația nu se potrivește nefericiților, ci exact opușilor: celor care își asumă riscuri și care vor să facă carieră. În căutarea de a crea o categorie pentru aplicanți, Green riscă să ucidă rața de aur.”