de Mircea Maer
Duminică, 9 aprilie, pe Podul Westminster, a fost comemorată Andreea Cristea, tânăra din Constanța lovită de un dement pe 22 martie și moartă la două săptămâni după aceea, într-un spital din Londra. Un destin trist și nefericit.
Să vii în vacanță cu iubitul tău, într-unul dintre cele mai frumoase orașe ale Europei, și să sfârșești aruncată în Tamisa de un nenorocit cu creierii umflați de cine știe ce misticism religios, este fără doar și poate un destin tragic. La trei zile după moartea Andreei, s-a organizat o comemorare, pe locul unde tânăra a fost lovită intenționat de bolidul condus de islamistul care a curmat cinci vieți.
Comemorarea ar trebui să însemne un moment trist și discret, unde omenii depun o floare, aprind o lumânare și se reculeg câteva clipe în memoria răposatului. Nu este o întâlnire a comunității, nu este un priveghi cu bocitoare angajate care noaptea spun bancuri la căpătâiul decedatului.
Comemorarea românească s-a transformat în bâlci. Sâmbătă seara, cineva mi-a trimis un mesaj în care m-a anunțat că „vine și BBC”. Adică, ce mai, e prilej de fandoseală, de dat interviuri, de băgat în seamă pe imaginea moartei.
După BBC, și-a anunțat prezența și ambasadorul Dan Mihalache. Prea ocupat să dea un interviu onest unei studente la jurnalism, că doar nu era de la BBC, și-a găsit destul timp ca să absoarbă vampiric din simpatia Andreei Cristea. Personajul, care nu cu mult timp în urmă, și-a angajat un cameraman personal pentru a se filma în caleașca reginei, caută capital de imagine la căpătâiul nefericitei care a sfârșit la 31 de ani într-un atentat terorist, dur și neprevăzut. Compasiunea de la două fix a lui Mihalache îmi aduce aminte de lacrimile de crocodil ale sistemului ticălos de după masacrul de la Colectiv. Devastat de tristul moment, Mihalache a găsit un moment să se și hlizească alături de organizatorii comemorării de la Westminster.
Vă supun atenției filmulețul de mai jos, în care tristele figuri îmbrăcate în costume populare de sărbătoare așteaptă semnul cameramanului de ocazie pentru a arunca flori în Tamisa. Și-au făcut selfie cu mortul, s-ar putea spune. No comment!
Posted by Loredana Musat Ivanov on Sunday, April 9, 2017
Cineva a adus un drapel tricolor la comemorare. Pe el a prins o panglică neagră. Steagul l-a legat de stâlpul pe care oamenii au depus flori și fotografii. A comemorat omul o oră, după care și-a luat drapelul și a plecat acasă.
La criticile pe care le-am adresat pe Facebook organizatorilor, cineva a comentat că „a fost o inițiativă drăguță și constructivă”. Dumnezeule! Vorbim despre o comemorare. Vorbim despre un om care a murit la 31 de ani, stupid, într-un atentat nenorocit.
Cum să faci din așa ceva „o inițiativă drăguță și constructivă”? Este ceva dureros, ceva care nu ar fi trebuit să se întâmple. Oamenii ar fi trebuit să depună flori fără ca cineva să anunțe o comemorare organizată. Nu avea ce să caută televiziunea, nu aveau de ce să se filmeze atunci când aruncau flori în Tamisa. Nu aveau de ce să se îmbrace vesel, de sărbătoare. Nu contează motivul. Nu contează că era Duminica Floriilor. Ambasadorul trebuia să meargă acolo după ce plecau ceilalți români, nu era prilej de a discuta cu comunitatea. Sau putea să vină luni, marți, atunci când nu îl fotografia/filma nimeni.
Era o comemorare, nebunilor de imagine ce sunteți! O COMEMORARE! Comemorarea nu se anunță ca să vină BBC-ul și să vă ia interviuri. Se face în tăcere. Vii, depui o floare, aprinzi o lumânare, te reculegi și pleci. Nu te strângi acolo ca la clacă, să bârfești pe unul sau de altul.
Am ajuns acolo pe la trei, când gașca de parastas începuse să se spargă. O organizatoare, îmbrăcată într-o ie înfoiată, trăgea dintr-o țigară. Cineva îmi spune: „Îți dau eu poze cu Mihalache”. Mulțumesc, nu am nevoie de poze cu Mihalache.
