Mulţi medici români aleg să profeseze în Marea Britanie. Unul dintre aceştia este dr. Felicia Elena Buruiană, Core Surgical Trainee Year 1 la Princess Alexandra Hospital, Harlow, vice-preşedinte al Societăţii Medicale Române în UK. Felicia Buruiană ne explică ce paşi trebuie făcuţi şi cum este viaţa unui medic român în UK.
“Înainte de a avea dreptul să lucreze în Marea Britanie, un medic al unui stat membru al UE trebuie să obţină dreptul de liberă practica în această ţară, respectiv să fie înregistrat cu General Medical Council. În ceea ce-i priveşte pe absolvenţii universităţilor de medicină din România, se pot găsi informaţii detaliate pe site-ul societăţii noastre, www.smruk.org, dar şi direct pe site-ul General Medical Council, www.gmc-uk.org. Succint, însă, paşii sunt următorii:
– Obţinerea diplomei de medic eliberată de Universitatea de Medicină unde absolventul a urmat studiile.
– Obţinerea Certificatului de Conformitate, eliberat de către Ministerul Sănătăţii din România, şi care înseamnă recunoaşterea diplomei de medic în UE, în cazul în care absolventul a terminat facultatea înainte de 2007. Acest Certificat de Conformitate nu mai este necesar dacă diploma de licenţă a fost obţinută începând cu 2007.
– Obţinerea înregistrării la GMC, unde sunt două posibilităţi: full registration şi provisional registration. Detalii se găsesc pe site-urile mai sus amintite. Medicii români se califică pentru full registration.”
De ce pleacă medicii din România? «Din punctul meu de vedere, cu mici excepţii, medicii pleacă din România în special din motive financiare si din sentimentul de nerealizare profesională.»
Care sunt în linii mari diferenţele dintre sistemul sanitar din România şi cel din UK? «Diferenţele dintre cele două sisteme medicale sunt foarte mari, de la modul de organizare al unui spital, al unui salon, şi până la structura ierarhică a medicilor, la responsabilităţile fiecăruia, ceea ce se aşteaptă de la un grad junior şi ceea ce face un Consultant (un fel de medic primar în România). Se lucrează sub multă presiune, când starea unui pacient se deteriorează este văzut în primul rând de cel mai junior medic din echipă, sau de gardă, şi acela trebuie să ştie ce are de făcut cu pacientul, şi când să îşi cheme colegul senior. Structura sistemului medical britanic este 100% diferită faţă de cel românesc, şi faţă de cel european continental, şi poate fi înţeleasă cel mai bine prin contactul direct, fie ca observator, inţial, fie ca medic practicant.»
Cum este tratat un pacient în sistemul medical englez? «Un pacient nu este tratat prin prisma experienţei personale a medicului, cum este în România, ci este tratat la fel indiferent de spital, pe baza unei medicine bazate pe evidenţă, ghiduri clinice şi protocoale. Pacientul are foarte multe drepturi, este implicat în decizia clinică, i se explică foarte clar de ce anume suferă şi care sunt opţiunile de tratament, iar el are dreptul de a alege. Nimic nu se face fără consimţământul pacientului. Pe de altă parte, există confidenţialitate clinică, şi anume se comunică rudelor şi apropiaţilor numai ceea ce pacientul doreşte. Plus că este un mediu liniştit, în care domină respectul faţă de colegi, indiferent că este vorba despre medici, asistenţi sau personal de curăţenie, evident respect faţă de pacient şi viceversa. Nu există reacţiile temperamentale din România, unde vorbitul pe un ton ridicat este o constantă.»
Ce credeţi că trebuie schimbat în sistemul medical românesc? «Cred că ar trebui introduse standarde de care să se ţină cont, activitatea medicală să fie în mod constant auditată contra acelor standarde, astfel încât să se asigure faptul că ele sunt aplicate. Sistemul medical britanic nu poate fi copiat şi aplicat în România, pentru că în cele din urmă există multe diferenţe culturale, educaţionale, sociale între cele două ţări, dar sunt numeroase aspecte în modelul britanic care ar putea fi preluate şi adaptate pentru România. Nu în ultimul rând, sistemul de formare al medicului în România trebuie îmbunătăţit şi adaptat normelor din ziua de azi.»
Se spune că şcoala românească de medicină este una foarte bună. Din experienţa dumneavoastră, îmi puteţi spune dacă medicii români care au terminat facultatea în ţară şi au ajuns să profeseze aici, sunt apreciaţi de colegii din UK?«Medicii români aici nu sunt priviţi altfel faţă de colegii de alte naţionalităţi, suntem toţi priviţi la fel. Şcoala de medicină românească este, din nou, diferită faţă de cea britanică, fiind mult mai teoretică. Indiferent de gradul care îl are în România un medic, aici trebuie să înceapă să lucreze pe o poziţie de medic junior, SHO (senior house officer) tocmai pentru a înţelege sistemul, cu structura lui, şi responsabilităţile pe care medicul de fiecare grad le are. Cum spuneam mai sus, medicul junior trebuie să ştie ce să faca în faţa unui pacient acut, medical sau chirurgical, la orice nivel se lucrează pe medicina bazată pe evidenţă şi cu ghiduri clinice, foarte rar pe experienţa personală, deci medicul trebuie să ştie când şi cum să pună în practică astfel de aspecte. Pot spune că indiferent de ceea ce ai învăţat în România, vii aici şi înveţi din nou.»
Care este sistemul de plată comparativ cu România? «Salariile sunt mai bune, diferă de la grad la grad, însă şi costurile sunt mai mari decât în România, mai ales impozitele, chiriile, creşa sau grădiniţa pentru cine are copii (ajunge la £1000/lună), nu mai vorbesc de şcoală, transport etc. Banii ajung, dar lucrurile trebuie privite în contextul din UK.»
Ce înseamnă pentru un medic să profeseze într-un spital, clinică, unde există dotările necesare? «Este plăcut să practici medicina într-un mediu în care ai la dispoziţie tot de ceea ce ai nevoie pentru pacienţi, de la simplele analize de sânge şi radiografii, până la tomografii, RMN şi alte investigaţii mai sofisticate, sunt eliminate frustrările generate de astfel de impedimente.»
Sunteţi medic. Şi cetăţean român. Este nedrept că a trebuit să plecaţi din sistemul medical românesc? V-aţi fi dorit să puteţi profesa în ţară pentru a-i putea ajuta pe bolnavii români? «Încep prin a mă cita pe mine însămi dintr-un interviu acordat în presă cu ceva timp în urmă: “M-am decis să îmi încerc norocul profesional în străinătate în urma insatisfacţiilor şi a nerecunoaşterii meritelor în ţară, în ciuda muncii asidue pe care o depuneam.”
Este cu certitudine nedreaptă conjunctura în care m-am aflat la un moment dat şi care m-a făcut să ajung la concluzia că mă săturasem, drept pentru care am decis să o iau de la început în altă parte, în ciuda dificultăţilor inerente. Dar nu regret. Desigur că mi-aş fi dorit să pot profesa în ţară într-un mediu de lucru plăcut, unde eşti evaluat pe măsura muncii depuse şi a competenţei profesionale, unde există o concurenţă reală, benefică şi sănătoasă, un criticism pozitiv, unde dacă eşti bun eşti susţinut, şi nu contrariul. Deşi plecaţi, atât eu, cât şi colegii mei, încercăm să ne aducem aportul atât cât putem şi cât ne este permis, în medicina românească. Cred că putem ajuta sistemul medical românesc, implicit şi pe bolnavi, atâta timp cât găsim colaborare în ţară şi dorinţa de schimbare şi progres.»
Oana Grigore
