Vadim Radu Toader, student la Oxford, visează să schimbe România și crede că pentru a-ți îndeplini un vis ai nevoie doar de o dorință puternică…”De o dorință atât de mare, încât să nu mai fie competitivă, egoistă, ci altruistă. De o dorință care să te facă să simți că visul tău e mai mare ca tine, că nu mai e visul tău, ci e scopul tău. Iar tu nu încerci să-l traiești, ci traiești pentru el. Iar fericirea ta nu vine direct din vis, ci din cât de fericiți îi va face pe ceilalți.”
Vadim are doar 21 ani, studiază Engineering, Economics & Management la Oxford University, e președintele Organizației Românilor din Oxford și vicepreședinte Relații Externe GRASP. A fost câștigătorul UBS Challenge, cea mai mare competiție de investiții bancare pentru studenții din UK, a fost Vorbitorul Favorit Național al României în 2009 și lista poate continua. Cel mai mândru este de campania motivațională “Îndrăznește! Împlinește-ți Visele!”, organizată împreună cu Roxana Toader și Claudia Damoc, prin care a arătat românilor că, dacă vrei cu adevarat, orice îți stă în putință. În cadrul acestei campanii, Vadim, împreună cu ceilalți 2 coechipieri, au strâns sponsorizări, s-au pregătit fizic și, în final, au urcat până în vârful muntelui Kilimanjaro, atingând 5895 m, totul în mai puțin de două luni. Acum își dorește să se întoarcă acasă și să ajute la motivarea românilor în a lupta pentru România.
Dacă ai aborda viața doar ca pe o călatorie, ce destinație ti-ai alege?
Până acum am facut mai mult ce-mi placea la momentul potrivit și am avut noroc că lucrurile au cam curs cum trebuie. De acum, încep să-mi aleg viața. Să văd unde vreau să ajung. Cineva mi-a spus odată că cine nu știe unde vrea să ajungă, va ajunge să fie condus de cineva care știe. Și asta m-a speriat un pic. Dar tot las fiecare zi să fie o surpriză. Stau cu ochii deschiși. Bunica mea zicea că miracolele se întamplă continuu în jurul nostru, trebuie doar să fim atenți ca să le vedem. La urma urmei, viața e o calatorie cu o destinație nu chiar plăcută – toți murim. Însă, dacă te-ai gândi numai la ea, nu prea ar mai avea farmec. În schimb, dacă absorbi fiecare secundă cu inima deschisă și sufletul cald, ar fi cam greu sa nu ajungi la destinație cu zâmbetul pe buze.
Cu ce gânduri ai venit în UK și cu ce intenții vrei să te întorci în România?
Deși am venit la facultate, încă eram copil când am ajuns în UK. Nu aveam multe gânduri, în afară de unul puternic: să schimb lumea. Aici m-am maturizat. Tata spune că am făcut și eu armata mea, la Oxford. Problema mea este că, odată cu maturizarea, am început să fiu mai realist. Am început să văd și problemele României, probleme care încep să mă fac să mă gândesc de două ori înainte să zic că vreau să mă întorc. Dar vreau. Pentru că eu cred că maturizarea nu ar trebui să te împiedice să faci ce ai vrut dintotdeauna. Ci, dimpotrivă, trebuie să-ți dea curajul, voința și tăria să o faci cu responsabilitate. Și nu am renunțat la visul meu de a schimba lumea. Doar că acum l-am constrâns la a schimba România, iar aici simt că deja mi-am început misiunea cu GRASP.
Care a fost cea mai memorabilă experiență legată de studiul în UK?
Oxfordul. Chiar e minunat aici. Uneori, mă blochez: parcă ies din rolul de student și intru în cel de turist, stau gură cască și admir tot din jurul meu. Încă nu realizez că locuiesc într-un cămin, care, de fapt, e un castel. N-ai cum, altfel n-ai mai învăța nimic, ci ai vrea să trăiești povestea din spatele fie cărui zid, străzi, bărci de canotaj. E prea frumos. De asta, de fiecare dată revin repede la rolul meu de student și mă apuc de treabă. Dar cea mai memorabilă e facultatea. Nu ca știință, unde cred că excelează cele din România, dar ca oameni. Aici profesorii te văd ca pe un prieten cu care împart aceeași pasiune. Un fel de frate mai mic sau un fiu care le calcă pe urme. Și acum țin minte când am intrat în atelierul de inginerie în anul 1 să cer ajutor că îmi construiam propriul amplificator și îmi trebuia o șurubelniță specială, pe care n-o aveam. În mai puțin de două minute, eram înconjurat de o armată de cinci profesori, care nu știau cum să mă ajute mai mult. După ce au rupt vreo două șurubelnițe normale încercând, se întoarce unul din ei, trist, și îmi spune: nu putem! Trebuie să-ți construim o șurubelniță nouă pentru așa ceva. Și ne pare tare rău, dar nu va fi gata decât mâine! Am fost șocat! Dar așa e. Atunci mi-am dat seama că bunătatea, un lucru gratuit, stă în spatele performanțelor extraordinare de aici. Fiindcă tot timpul simți că e cineva care te susține din spate. Și e extraordinar.
Ce a adus nou în colecția personală de experiențe, trăiri campania “Îndrăznește! Împlinește-ți visele” ?
Pentru mine, campania “Îndrăznește! Împlinește-ți visele” a însemnat să-mi cuceresc muntele fricilor mele, muntele meu “nu pot” – Kilimanjaro. Zic asta deoarece, cu doar două luni înainte de expediție, eu nu eram alpinist, nu aveam pregătire fizică și nici banii necesari. Dar am reușit. Mi-am trăit visul. Și de atunci, pot să zic ca am început să traiesc.
Dar Kilimanjaro nu m-a schimbat. România m-a schimbat înaintea lui. Eu la început am vrut să urc muntele pentru că eram competitiv și egoist. Apoi, când am simțit încrederea Roxanei și Claudiei, colegele cu care am urcat, și iubirea și susținerea alor mei, a prietenilor mei și a unor români pe care nici nu-i cunoșteam, dar erau mișcați de ce încercam să fac, atunci m-am schimbat. Atunci am urcat muntele pentru ei, pentru visele lor, pentru românii de pretutindeni, pentru România. Cu fiecare pas, pe care îl făceam, simțeam că dau un pic de încredere fiecăruia dintre ei pentru a-și îndeplini visele. Că le arăt că dacă vor, pot! Asta m-a făcut să ajung în vârf.
Cum s-a născut Organizația Românilor din Oxford?
Mă tot întâlneam cu români, întâmplător, și de fiecare dată povesteam ore întregi, descoperind cât de multe lucruri aveam în comun. Lucruri pe care englezii nu le înțeleg. Așa că, într-o noapte, tot la o “povestită” cu doi români – Tewfiq Al-Sharayira și Petru Șeicaru, ne-am pus să creem această organizație. Am început să căutăm prin adresele de mail ale universității: Ion, Ioana, Alina, Vasile, Gheorghe, Sergiu, Petre și toate numele românești la care ne-am putut gândi. Și așa am dat de toți: 105 la număr. I-am chemat în oraș, iar apoi lucrurile au mers de la sine. Pot să spun că în asociația de români am descoperit cei mai inspiraționali oameni din Oxford, atât ca studenți, dar și ca persoane. Aici mi-am găsit o mamă adoptivă – cel puțin așa îi zic eu, fiindcă e mentorul meu în viața și mă ocrotește – Eliza Gheorghe. Ea m-a introdus către ideea de GRASP.
Cum vezi tu misiunea GRASP: modernizarea și dezvoltarea societății românești? Ce crezi că-i lipsește României și ce o împedică să “crească frumos”?
Ce-i lipsește României? România, sincer. Mi se pare că românii cred că România e ceva ezoteric, impersonal și aflat la mare distanță de noi. Nu, dragă cititorule. România ești tu! Ce crezi tu, ce faci tu. Tu. Și, deși unii încearcă foarte tare să te facă să uiți asta, nu le da crezare. Așa că dacă TU vrei ceva, acționează, și, vei vedea, că mai devreme sau mai târziu, România te va urma. Acesta e și mesajul GRASP. Vrem să le arătăm că românii pot! GRASP, pentru mine, e o mică fabrică de speranță. Cum ajută GRASP România? Dându-i speranță, arătându-i că se poate și altfel, și fără să furi și fără să fii șmecher sau mârlan. Prin faptul că realizează conferințe și școli de vară pentru viitori lideri în diplomație, prin sprijinul dat de Mentorship for Success, prin grija pentru tineri antreprenori din România cu Start Up Your Idea, și prin faptul că toate astea se întâmplă de cele mai multe ori cu costuri reduse. Și mai impresionant, e faptul că toate astea sunt făcute de tineri profesioniști și studenți români, care își folosesc cunoștințele dobândite la cele mai bune facultăți din afară pentru a ajuta România. Dacă ei pot, tu de ce nu ai putea?
F. B.
