de Mircea Maer
Până anul trecut un partid care doar absorbea furia celor câteva procente dintre britanicii supărați pe UE, iată că UKIP a reușit la europarlamentare exact ce și-a propus: să bată partidele tradiționale britanice și astfel să provoace un cutremur în politica regatului.
Este pentru prima oară în istoria recentă când un partid relativ nou (UKIP s-a înființat în anul 1993) se ia la trântă de la egal la egal cu cei doi coloși ai democrației britanice, laburiștii și conservatorii, și chiar îi învinge. Este adevărat, voturile pentru UKIP au fost extrem de fragmentate pe teritoriul britanic, iar în Londra au fost foarte puține, ceea ce înseamnă că acest partid are slabe șanse să obțină locuri în Parlamentul din Westminster, darămite să ajungă la guvernare, în 2015.
Totuși, o ascensiune a UKIP nu este de neglijat, în condițiile în care, în urmă cu doar două mandate, nimeni nu prevedea o victorie în niciun fel de scrutin, național sau european.
Cum a fost posibil, totuși, ca un partid al cărui manifest electoral constituie mai de grabă o glumă de cafenea decât propuneri sustenabile, să convingă patru milioane și jumătate de britanici că trebuie trimis în Parlamentul European? Și mai interesant este că mulți dintre aceștia au votat laburiștii și conservatorii la alegerile locale din aceeași zi cu scrutinul europarlamentar.
Așadar, cu un umor sec, englezesc, alegătorii din Albion le-au trimis pe cap europenilor 29 de bucăți de extremiști, în timp ce în țară au păstrat o proporție apropiată de normal între laburiști și conservatori.
Astfel, au fost transmise două semnale. Unul către cele două partide tradiționale, pe care le-au anunțat că au găsit o a treia variantă, pe care o pot cocoța în Parlament și Downing Street, în cazul în care nu li se va face pe plac.
Iar cel de-al doilea, transmis către Bruxelles, dar mai ales către celelalte state unde extremismul, de dreapta sau de stânga, stă să erupă de la un mandat la altul. Marea Britanie nu a fost niciodată un stat pro-european, iar britanicii trăiesc din nostalgia fostului imperiu, pe care lideri dibaci precum Nigel Farage le-o aprinde atunci când au nevoie de voturi.
De la intrarea țării în Uniunea Europeană, aici s-au înregistrat cele mai scăzute participări la alegerile europarlamentare. Marea Britanie se opune vehement trecerii la moneda euro. Țara aceasta nu are o consituție proprie, așa că nu va accepta vreodată una comună, a Europei. Toate aceste lucruri, precum și altele din aceeași categorie, le-au reamintit britanicii liderilor de la Bruxelles, atunci când au pus X în dreptul lui Farage & Co.
Dar Farage nu a câștigat singur alegerile și nici încercarea sa de a scoate partidul de sub auspiciul rasismului nu l-a ajutat prea mult. Dovada este Londra multiculturală, unde UKIP a luat un singur post de europarlamentar.
Din contră, sunt sigur că mulți dintre cei care au votat acest partid sunt rasiști, extremiști, xenofobi și tocmai discursul înveninat al liderului UKIP i-a determinat să meargă la secția de votare, unde unii nu mai puseseră vreodată piciorul.
Au mers pentru că acum au avut o ALTERNATIVĂ. În lumea lor britanică, pentru că despre acest rasism este vorba, a apărut cineva care îi pune la punct pe europenii care le-au răpit „suveranitatea”. Rasismul lor nu este unul ce ține de culoare. Ei nu împart lumea în albi, negri, galbeni, roșii, cafenii, ci în britanici și restul.
De aceea nu am fost surprins atunci când alături de Farage am văzut negri, pakistanezi, indieni, evrei. Și nu m-aș fi mirat dacă aș fi văzut și români. Rasismul UKIP nu are legătură cu culorea pielii sau cu lungimea bărbii. Nu are legătură nici măcar cu religia. Are legătură doar cu ei și cu noi. Ei, britanicii; noi, europenii, invadatorii culturii lor, la care te închini sau pleci.
Spuneam că Farage nu a câștigat sigur alegerile. Bineînțeles că nu! A fost ajutat de laburiști, de conservatori, de liberal-democrați, de presă, de milionul și jumătate de lire sterline pus la bătaie de un conservator miliardar.
Într-un cuvânt, toată insula a pus umărul la ridicarea UKIP și la propulsarea lui în Parlamentul European. Campania electorală a celorlalte partide a fost, practic, invizibilă. Liderul laburist, Ed Miliband, a tăcut atunci când Farage le spunea englezilor să se teamă de vecinii români, însă după alegeri s-a repezit să îi strângă mâna liderului UKIP și să îl felicite pentru rezultat.
Poate părea un gest normal, dacă Farage nu ar fi trebuit, de fapt, săltat de poliție din studioul LBC, după ce a făcut declarația despre români. Conform legii britanice! Și drept dovadă că vorbele sale au ținut de rasism, tot Farage și-a cerut scuze, pe motiv că îl obosise campania.
La trei zile, ne-a mai tras o flegmă, de data aceasta spunând că are o problemă cu România, nu cu românii. Sunt curios ce s-ar fi întâmplat dacă spunea că are o problemă cu Israelul, sau cu Spania? Tot nimic?
Însă, Miliband l-a felicitat. Probabil că afabilitatea laburistului vine din faptul că Farage acaparează voturile rivalilor conservatori. Dar nici conservatorii nu ies în pierdere din toată povestea cu victoria UKIP. În loc să se lupte să țină monstrul în frâu, David Cameron s-a mulțumit să tacă în campanie, pentru ca acum, cu fiara UKIP în PE, să ceară îngrijorat renegocieri cu Uniunea Europeană și o nouă poziție a Marii Britanii. Oare pe cine vor afecta renegocierile și o eventuală acceptare a acestora de către Bruxelles?
