de Traian George Crișan
Când este să plătești azi un preţ fiindcă citești texte încropite de “contemporani” (fiindcă citești, adică, din unii jurnaliști de Dâmboviţa), asigură-te că refuzi restul: pleacă, dă-ţi zlotul intr-o covrigărie și nu într-un chioșc de presă. Un covrig poate fi o știre de ziar, dar numai dacă el, covrigul, mușcă dintr-un câine. Când un câine mușcă dintr-un covrig, asta nu mai este știre, poate fi în cel mai rău caz o banală poveste despre cum așa-zisa presă “naţională” (acest câine de pază a democraţiei, atunci când guvernul doarme) a mușcat din covrigul baronilor de presă și, cam după anul 2000, a și rămas cu colţii înfipţi acolo. In semi-ruină.
Altfel spus, pe setea individuală de înavuţire a unor “consacraţi jurnaliști” din anii ’90 și pe predarea gazetelor către potenţi oameni de afaceri, ziarele nu mai produc azi profit, ci doar mătreaţă, iar libertatea lor de expresie trece prin contul bancar al oricărui amărât de sponsor. La capra mioritică (suprem rafinament) coada rămâne sus chiar când ea nu mai produce lapte: ca dovadă, având audienţe și tiraje reduse drastic, majoritatea instituțiilor mass-media mioritice au continuat azi aceleași politici toxice, de impunere către public a valorilor și modelelor personale.
Așa au și ajuns vedete de România unele prezentatoare TV, curve, măturătoare, unii vraci, obsedaţi sexuali, lăutari, escroci, imbecili și ignoranţi de-a valma, alături de erudiţi și profesioniști: doar fiindcă așa a decurs „selecţia de oferte” a unora dintre jurnaliștii respectivi. Concomitent, mesajele mass-media s-au umplut de clișee, de grotesc, de auto-cenzură și dezinformare prin evitarea de subiecte sau răspunsuri. A existat mereu o „cealaltă parte a taberei” – cu români anonimi, dar valoroși, care roteau ţara lor odată cu planeta Terra, ca ea să ajungă zilnic sub Soare – dar care a rămas mereu cvasi-misterioasă si neinteresantă pentru mass-media. Ambiţul unora din presă de a propune publicului la un mod autoritar, fără drept de apel, manelismul ca divertisment, a creat în timp inclusiv deformarea relaţiilor dintre public si “creierele” din media: unii savanţi din redacţii și-ar dori un public convertit după chipul lor, care să admită că, la o adică, maneaua este doar o rudă din Orient a operetei.
De atunci, de la acea încremenire, datează si un alt obicei publicistic perfect mioritic: expunerea pe rafturile etosului național a unor monștri sacri unici, cu valabilitate de neexpirat: dacă era vorba de Finanțe, fătucile din presă, spre exemplu, îi luau un interviu lui Isărescu, la Filozofie – lui Pleșu sau Patapievici, la Dumnezeu în fotbal – lui Gigi Becali, la Istorie – lui Cioroianu, la Moarte aparentă pentru Romania – lui Ion Ilici Iliescu, la Afaceri sau Cod Penal, lui Vântu, Patriciu sau Ghiță, la Literatură – lui Cărtărescu, la Criminalistică – lui Tudorel Butoi, la ghicitori – Mamei Omida, iar pentru domeniile Deșeuri menajere, Pliciuri de țânțari sau Divorțuri, fătucile din presa l-ar fi întrebat pe multi-potentul Silviu Prigoană.
În acest trist context, nici nu este de mirare că Maestrul Ion Cristoiu a aruncat pe piaţă conceptele de “guguștiuc de presă” și “fătucă de presă” (sexele au mereu egalitate in drepturi), ca model de reporter drăguţ, cu fular tricotat si fără timp de citit, descins dintr-o generaţie suspectă de comoditate, care umple redacțiile dimineața, la prânz și seara, așteptând ca Internetul să se screamă si să producă un articol. În același context, nici nu e de mirare ca “savanţi ai informaţiei” de la televiziunea falimentara TVR sau de la alte “organe de partid si de stat” continua sa îl atace pe Ion Cristoiu. Nici măcar nu ne-a luat prin surprindere ca unul dintre ei este un anume (intitulat “reporter de război”!) Adelin Petrișor, iar altul este un individ care încearcă pe bani publici, la TVR, o emisiune dubioasă: ceva ce de la distanță se vrea o Revistă a Presei, iar de aproape este nimic. Scuze, nu-i reținem numele.
Așa îl cunoaștem noi pe Cristoiu: este unul dintre “ziariștii consacrați” (directori de instituții media) de pe Dâmbovița neimplicați în scandaluri financiare și care nu au ajuns la Parchet pentru depoziții după anii ’90. “Jac”, așa cum este alintat de discipolii mai tineri, este un ziarist care scrie cu punct si virgulă, transmite mesaje clare și nu abordează un subiect dacă nu cunoaște “împrejurimile” acelui subiect. Modest, dăruit cărților, atacat murdar de o gloată sonoră, Cristoiu a clădit în timp, împreună cu alții, prestigiul presei care azi îi oferă acoperiș și chenzină lui Petrișor.
Cine-i Petrișor? Daca îl întrebi, el nu e la categoria “guguștiuci de presă”, el își zice “reporter de război”. Ce-o fi aia, într-o țară unde lumea se luptă doar cu ziua de mâine? Adelin o fi fost cu războiul pe la alții, băgat în spatele vreunui soldățel care veghea de el și de ceea ce scrie? Ce eroisme a făcut el între două zile de diurnă: a transmis din tranșeele Ceceniei, a mers cumva cu rolele printre minele din Somalia? Un “eroism” marca Adelin Petrișor, care frizează penibilul îl știm și îl descriem noi în continuare: atenție, astfel de “eroisme” ieftine sunt susținute de televiziunea publică și au pretenția de “reportaj special”.
Adelin Petrișor si alți reporteri, au fost invitaţi la Phenian, le-au mâncat ălora mâncarea (apropos, în presa noastră se scria că acolo se consumă scoarţă de copac, dar nu la paradele militare), le-au folosit camerele de hotel, le-au vizitat magazinele, au filmat nişte sute de mii de nord-coreeni micuţi care idolatrizează pe un nord-coreean micuţ, pe urmă s-au întors acasă şi s-au postat pe website-ul Televiziunii-cloşcă TVR, ca să arate cât de grea le-a fost lupta.
O astfel de ştire nu face mai “greu” CV-ul unei emisiuni de televiziune, ci dimpotrivă, scoate în evidenţă o viclenie ieftină, o mizeriuță – de a transforma un subiect banal într-unul senzaţional. În lume, prin Orientul Mijlociu, Siria, Liban, Iran, Daghestan, America de Sud sau statele africane, destui jurnalişti “de război” trec frontierele în proiecte individuale, adevărate, îndrăzneţe, eroice în unele cazuri şi transmit imagini care nu au mai fost filmate de alţii.
Ce-o fi filmat Adelin- reporteru’ “de război” în plus faţă de zecile de jurnalişti prezenţi la banchetul din capitala nord-coreeană? Nimic! Unde a fost “libertatea” lui? Că la arest sigur nu a stat. S-au strecurat Adelin şi TVR pe sub tancurile nord-coreene şi reţelele de sârmă ghimpată de la vreo graniţă? Aş! Li s-au dat flori şi orez la coborârea dintr-un avion și au fost “oaspeţi”. Dacă îl întrebi pe vreunul de la TVR (unul care ştie vag ce este aceea “război”, dar care se dă “reporter pentru zone de conflict”) unde e cenzura mai mare, în Irak, Afganistan sau în Coreea de Nord, sigur nu ar avea un răspuns la îndemână.
Nu l-ar lăsa prudenţa sa, de Mitică bucureştean, dar nici salariul de la TVR, pe care îl vrea asigurat şi pentru viitor. Ştie orice mitic din TVR că există destule ştiri ce trebuie filmate cu mănuşi. Am cerut public TVR să elimine ştirile de genul “singura/ prima televiziune care a făcut şi a dres în Coreea de Nord”.
Chiar deontologia profesională le-ar impune asta – să nu facă “ştiri de război” din simple voiaje de plăcere ale războinicului-minune Adelin. Dacă nu suntem crezuţi, i-am invita pe TVR și pe individul numit Petrișor, să transmită parada militară din Cecenia. Uite, în Cecenia, Daghestan sau Transnistria n-au mai filmat români de vreo 150 de ani. De ce nu merge TVR cu alde Petrișor şi acolo şi pe urmă nu au decât să-şi umple website-ul cu vreo 10 reportaje și să se scarpine reciproc pe burțile lor protejate cu veste anti-glonț?!