de Sorin Cehan
Este 1 Decembrie, când toţi românii, indiferent unde se află, se gândesc la România. Chiar şi cei care au plecat fără să se uite înapoi, aşa cum sunt mulţi în diaspora, de 1 Decembrie simt ceva special. Ţări sunt multe, patria este numai una. Tricolorul, de care se face abuz în alte zile, este în această zi indispensabil. Cine nu are un steag la îndemână, îl are în suflet.
Se organizează spectacole, nu întotdeauna cu artiştii cei mai în vogă, funcţie de buget şi impresarii cunoscuţi. Ziua României în diaspora a devenit o mare afacere pentru mulţi artişti pe care scenele din ţară îi ţin la distanţă, pentru unii este una din puţinele şanse de a mai cânta. La un moment dat şi playback e greu să mai susţii. Este inevitabil un iz de Cântarea României sau de Tezaur Folcloric de dinainte de 1989, dar este o zi prea frumoasă pentru a ţine cont de aceste amănunte.
Se face abuz în diaspora de un anume festivism de 1 Decembrie, cu spectacole de calitate modestă. Dacă nu participăm la spectacole de carton, chiar dacă sunt făcute din suflet, nu înseamnă că nu ne iubim patria.
În acelaşi ton sunt difuzate non stop ştiri despre românii care au rupt gura târgului, cei mai buni informaticieni care l-au speriat pe Bill Gates, cei mai mari matematicieni la categoria de vârstă 4-6 ani sau, să nu uităm, cei care au inventat limba latină sub formă de limba dacă, cu toată garnitura de poveşti nemuritoare, care converg spre enunţul “mândru că sunt român“. Dacă nu mă împăunez eu cu reuşitele celor cu paşaport sau origine românească, nu înseamnă că nu îmi iubesc patria.
Nu am nevoie de proptele pentru dragostea de ţară, de tot felul de condiţii care să îmi dea senzaţia că aparţin Poporului Ales. Iubesc România necondiţionat. La mulţi ani!
