Pentru a fi ambasador trebuie să ai, în primul rând, decență. Chiar dacă nu este diplomat de carieră, persoana numită într-o astfel de funcție ar trebui să fie un exemplu de comportament, indiferent dacă se află în fața unor oameni de rând, jurnaliști, șefi de stat sau înalți oficiali ai statului unde este acreditat.
Dacă nu te poți abține de la a fuma o țigară la o conferință de presă, într-o instituție publică sau nu îți poți reprima limbajul colorat (chiar și atunci când încearcă să fie sociabil) poate că ar fi mai bine să nu accepți o asemenea funcție.
Dacă nu poți fi atât de diplomat încât să dai un răspuns inteligent la o întrebare legată de libertatea de expresie și defulezi arogant, spunând că o să triezi ziariștii care te slăvesc, de ziariștii care te critică, atunci nu prea ai ce căuta în funcția de ambasador.
Este clar că după asemenea gafe, coroborate de cea a sforăitului la întâlniri oficiale, jurnaliștii te vor vâna pe la întâlnirile oficiale pentru a-ți fotografia degetul băgat din nas sau cămașa transpirată. Și totuși, statul român a riscat să te trimită la Londra, acolo unde românii sunt judecați în funcție de ce au mai făcut cerșetorii de la Marble Arch. Ce vor spune ziarele? „Ce să te aștepți de la românii care cerșesc la metrou, când uite ce ambasador are România la Londra.”
Un adevărat diplomat și-ar fi cerut scuze, în primul rând, pentru momentul nefericit de la ICR și ar fi mulțumit ziarului care i-a atras atenția că a încălcat legea. În niciun caz nu ar fi pus gaz pe foc, sugerând că nu va mai invita la întâlnirile cu presa decât pe unii jurnaliști, pe care el îi consideră „serioși”.
Același lucru l-a făcut Mihalache și atunci când ziare și televiziuni din România au publicat fotografia în care el dormea cu gura deschisă la o întâlnire oficială a președintelui Iohannis. Reacția sa a fost conflictuală, de scandalagiu. Nu și-a recunoscut vina, a încercat să explice că de fapt se gândea, medita și că cei care l-au fotografiat ar fi avut niște interese ascunse. Asta mă face să cred că omul chiar nu își poate reprima ieșirile. Este pus pe scandal, ceea ce înseamnă că nu are ce căuta în diplomație.
Am colaborat, vreme de doi ani, cu ambasadorul Ion Jinga. Pot spune că am avut diferendele noastre. L-am criticat de câteva ori, pentru apropierea exagerată, zic eu, pe care o avea față de partea elitistă a comunității. Dar l-am văzut pe Ion Jinga în mijlocul oamenilor simpli, la alegerile prezidențiale. A gestionat cu mult calm și diplomație situația explozivă de la secția de vot din Brent, unde oamenii îl huiduiau și îl înjurau. Probabil că, slobod la gură, Mihalache s-ar fi înjurat cu muncitorii nervoși că nu sunt lăsați să voteze. Sau poate că ar fi ieșit la o țigară, împreună cu ei și le-ar fi spus bancuri cu Bulă, ca să destindă atmosfera.
Spun asta pentru că Mihalache nu s-a putut opri din a sudui nici de față cu jurnaliștii. A povestit cum l-a pus el la punct cu o înjurătură pe unul dintre realizatorii în vogă de la Realitatea TV, pe care îl numește prietenul său. Are mulți prieteni în presă, ne-a spus Dan Mihalache. Cu siguranță că nu voi face vreodată parte din grupul său de prieteni ziariști. Eu îmi respect cititorii și nu voi accepta vreodată să primesc directive „de partid” de la un ambasador la fel de trivial ca personajele lui Eugen Barbu.
În continuare, o mostră de diplomație a noului reprezentant al statului român în Marea Britanie.
Excelența Sa, Dan Mihalache, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord:
„Deci, am avut o discuție din asta că am intervenit la Realitatea. Și i-am spus și prietenului meu, Rareș Bogdan, că dădea titluri de-astea: «românii, umiliți în Marea Britanie». Mă, zic, du-te dracu, de unde știi tu că-s umiliți, m-ai sunat pe mine? «Păi vrei să vorbești?» «Hai că vorbesc.» Și am vorbit.
Mă rog, eu, în virtutea trecutului meu glorios sau mai puțin glorios, mai am relații cu vârfurile, între ghilimele, presei. Alaltăieri am fost la Antena 3 pe telefon, la Mihai Gâdea. I-am spus același lucru: mă, nu mai agitați, că noi avem acest talent de a crea bombe cu auto-aprindere. În care noi ne punem o bombă sub fund, iertați-mi expresia, și după aia îi dăm noi foc la fitil ca să «blow up in skies».”
Mircea Maer
