Regizorul român Cristi Puiu, unul dintre pionierii cinematografiei noului val, a prezidat festivalul de film documentar Open City, desfşurat în perioada 16 – 19 iunie la Londra. În Belgrave Square nr.1, sediu diplomatic românesc, regizorul ne-a acordat un scurt interviu. Două dintre filmele prezentate în festival sunt produse de casa lui de film, “Mandragora”.
Cristi Puiu, cum treci de la cameră, în prezidiu? Cum treci de la a face filme, la a-i observa pe ceilalţi şi la a le da note, de la ipostaza de creator, la cea de observator?
«Nu m-am gândit niciodată la asta, cum trec. Se întâmplă pur şi simplu. Dacă vorbim de acest festival, care se petrece acum la Londra, lucrurile au stat în felul următor: Michael (Stewart – n.n.), care a creat acest festival, m-a invitat să fiu preşedintele juriului. Povestea asta cu preşedintele este extrem de discutabilă pentru că eu nu cred în ierarhii. Ca o consecinţă firească, deliberările s-au petrecut într-un mod foarte democratic, nu am administrat povestea asta. În ce priveşte raportarea mea la filme, la filmele pe care le-am văzut aici în festival, totul se petrece aşa cum se petrece când mă uit acasă la filme. Dincolo de ceea ce fac eu ca regizor, sunt şi spectator. Cel care a judecat filmele aici, în festivalul acesta, a fost spectatorul din mine, nu regizorul, dar un spectator foarte exigent.»
În momentul în care priveşti filmele altora, cel care creează mai există acolo? Ce face?
«Ochiul care creează stă închis, iar deschis este doar ochiul spectatorului.»
Neorealism postcomunist
“Marfa şi banii”, primul tău film era un film despre cât de uşor este la un moment dat, să fii corupt. “Moartea domnului Lăzărescu” vorbea şi despre indiferenţă. De ce crezi că tinerii regizori de astăzi sunt aplecaţi către memorie, memoria comunismului, a tranziţiei?
«Este o consecinţă firească a ieşirii din epoca de aur, marcată de propagandă şi minciună. Adică ceea ce s-a întâmplat în România în ultimii ani, este, păstrând proporţiile, ceea ce s-a întâmplat în Italia cu neorealismul italian. După o epocă de manipulare şi de dictatură mussoliniană a apărut, ca o consecinţă firească, neorealismul. La noi s-a întâmplat cam acelaşi lucru.»
Cum de generaţia celor de 40 de ani nu a fost atât de aplecată asupra comunismului, aşa cum este generaţia tinerilor regizori. Cei care au participat la festival au 20, 30 de ani, sunt mult mai tineri…nu au trăit în comunism…
«Probabil este o chestiune de generaţie. Cei de 40 de ani sunt oameni care trecuseră deja prin şcoli şi prin epoca de aur şi fuseseră formaţi, ca mine – eu am fost format în epoca de aur. Când a căzut Ceauşescu aveam 22 de ani. Gândeşte-te că trecusem prin şcolile ceauşiste. Ei sunt mai tineri, nu au încasat mizeria epocii de aur şi probabil privirea lor este mai limpede, mai detaşată…»
Decât a celor care au experimentat direct?!
«Decât a celor care au experimentat direct epoca de aur. Asta este explicaţia aşa, la prima mână.»
“Cărăm cu noi cadavrele unei istorii sumbre”
Asupra căror teme insistă ceilalţi regizori care au participat la festival?
«Este foarte greu de spus, pentru că filmele care participă la un festival, sunt filme deja selecţionate de către o comisie de selecţie. Ori, ele nu reprezintă în mod obligatoriu cinematografia momentului ci, în mare măsură gustul şi interesul selecţionerilor. Vorbind strict despre acest festival, selecţia mi s-a părut extraordinar de bună şi sunt un spectator cât se poate de capricios şi nu încasez orice.
Selecţia a fost foarte bună şi a fost foarte “green”, cum se spune în engleză. şi atunci m-am întrebat, chiar vorbeam cu Michael Stewart despre chestia asta: în ce măsura selecţia reprezintă viziunea despre cinema a selecţionerilor şi în ce măsură selecţia reprezintă o stare de lucruri prezentă? Este foarte greu de spus. Mie mi se pare că există un soi de echilibru. Mi se pare că trăim într-o epocă destul de întunecată dintr-o anumită perspectivă şi cred că problema numărul unu este că am ajuns în poziţia extrem de neplăcută, de a căra după noi cadavrele unui trecut, ale unei istorii sumbre şi nu ştim nimic sau ştim foarte puţin despre ce ni s-a întâmplat în ultima sută de ani.»
Inteligenţa autorilor
Spune-mi o singură idee care ţi-a rămas ca un lucru luminos, după toate filmele din acest festival!
«Există un lucru şi aceasta este o constantă a cinematografiei de înaltă ţinută aş spune, mai degrabă decât calitate, pentru că este vorba despre raportarea la lume, la viaţă, la ceea ce eu consider că este esenţial, a unor autori. Dacă mă întrebi despre ce am găsit eu luminos în selecţia asta şi, extrapolând, în ceea ce s-a petrecut în cinematografia mondială în ultimii 20 de ani, este inteligenţa autorilor şi ăsta este un lucru extrordinar de luminos. Inteligenţa autorilor, curajul lor de a spune adevărul.
Inteligenţa şi generozitatea autorilor, curajul lor de a ataca, de a chestiona tot ce este sensibil, tot ce e nechestionat, şi nu doar în materie de filme. Dacă ar fi să pun totul sub o pălărie, aş spune că, fără sau cu voia lor, autorii filmelor pe care le-am jurizat au devoalat răul şi asta mi se pare că este un lucru foarte important peste care trecem, pentru că suntem prea interesaţi de noi înşine şi de viaţa noastră …»
Vorbim despre privire
Documentarul, spuneai, are o calitate…se raportează la realitate cu un ochi care nu are prejudecata formei..
«Atunci când asta se întâmplă…nu se întâmplă întotdeauna.»
De ce ai recomanda oamenilor să vadă un documentar?
«Am mai spus-o şi o repet: eu nu cred că există documentar şi ficţiune. Eu cred că există doar cinema, iar atunci când vorbim despre cinema, vorbim obligatoriu despre privire.
Când intri într-o sală de cinema tu nu te uiţi la o poveste; te uiţi la felul în care autorul priveşte povestea pe care tu o vezi. în ceea ce priveşte documentarul… pentru că lucrurile trebuie administrate într-un fel şi trebuie puse pe raft şi spui asta e documentar, asta e ficţiune, “so be it” (aşa să fie.eng – n.n.), şi atunci mă supun, dacă ar fi să le împart aşa.
Dar dacă ar fi să fiu onest cu mine însumi, revin şi spun: nu există decât cinema şi cinema-ul pe care eu îl apreciez nu este altceva decât o cercetare a propriului nostru creier. Nu există documentar, nu există ficţiune. Există doar cercetarea pe care autorul o operează asupra propriului lui creier.»
Când vei mai face filme?
«Dacă toate merg bine, probabil că voi face anul acesta. Sunt destul de trist.»
Akira Kurosawa a avut o perioadă de depresie profundă, în care nu a mai creat. Crezi că asemenea perioade apar în viaţa oricărui creator?
«Creator este un cuvânt foarte pretenţios. Cred că ceea ce se întâmplă cu oamenii care îşi pun întrebări poate fi pus într-o schemă foarte simplă şi anume: drumul pe care îl urmează, cu sau fără voia lor, conştient sau inconştient, e un mod care duce, în mod inevitabil, la zgândărirea diavolului şi cred că în momentul în care te apropii foarte tare cazi în depresie…»
De ce adevărul e mai aproape de diavol decât de îngeri? De ce nu ar fi posibil ca atunci când cauţi, să te apropii de un lucru bun? De ce trebuie neapărat să te apropii de un lucru rău?
«Nu te apropii de un lucru rău. De fapt eşti în luptă, şi nu te lupţi cu îngerii ci cu diavolii…»
Şi de ce îngerul nu poate fi mai puternic?
«Asta nu ştie decât îngerul, decât bunul Dumnezeu.»
Sunt foarte mulţi oameni care, în ultimii ani, au avut perioade, nu le-aş numi de delăsare ci de lipsa de încredere…
«Diavolul operează cu nenumărate şi sofisticate arme şi instrumente.»
Sunt un spectator naiv şi cred în happy -end-uri… «Eşti o fericită.»
“Orice mare film este umbra palidă a luptei cu răul”
Aşa cum lumea scrie, indiferent de drame, aşa cum există în continuare poeţi, de ce să nu crezi în happy-end-uri, ca să punem problema până la urmă, atât de naiv…
«Problema nu se pune în termenii ăştia. Oamenii care operează în perimetrul ăsta greu de definit, al producţiei de obiecte audio-vizuale, oamenii ăştia care fac filme cu adevărat, ei se află într-o luptă care durează, într-o luptă cu răul, şi ajung să obţină în final, ca o consecinţă firească a cercetării şi a suitei de întrebări care apar, un obiect limitat, care este filmul. Acesta nu exprimă nici pe departe chestionările şi dramele lor atunci când se află în… Oamenii ăştia coboară în infern şi atunci când cobori în infern există riscuri foarte serioase.»
De ce neapărat coboară în infern?
«S-ar putea să fie un dat şi cu asta, basta.»
Ca să facem o paralelă cu arta cuvântului scris. De ce simplul act de a scrie, de a observa lumea, trebuie să fie neapărat infernal…Până la urmă eşti doar un observator…
«Pentru că asta se întâmplă. Dacă vrei un răspuns onest, asta e! ăsta e răspunsul. Altfel putem specula la nesfârşit.»
Ce se întâmplă acolo, de ajungi aproape de limita răului?
«Ca să parafrazez o formulă franţuzească, care spune că orice mare film este un mare documentar, orice mare film este de fapt umbra palidă a luptei cu răul. Aşa se văd lucrurile de la fereastra mea. Dacă vrei să susţii formula asta a happy-end-ului, nu sunt eu cel care să te ajute.»
Oana Iuraşcu
