Londra, 2 noiembrie, ora 11.00, secția de vot 152 de la Brent Civic Centre. În jur de 300 de oameni la coadă, chiar în holul de la parterul clădirii, un edificiu nou și modern, construit în timp record, la o aruncătură de băț de stadionul Wembley.
Am crezut că acolo se votează. Greșit! Secția 152 Londra era la nivelul trei, cu liftul, câte cinci-șase să nu se suprasolicite. La secție, îmbulzeală cam tot cât era și la parter, numai că ceva mai saună. O gravidă pe un scaun, lângă un automat de apă, dar fără pahare.
I se făcuse rău de la zăpușeală, iar o femeie care mă văzuse cu legitimația de acreditare la gât mă roagă să aduc niște pahare. Nu vreau să o dezamăgesc și să îi spun că nu sunt organizator, ci doar un umil gazetar zgribulit în căutare de subiecte electorale. Așa că mă adresez unuia dintre oamenii de ordine de la Civic Centre care îmi promite că rezolvă situația. Nu știu dacă a rezolvat-o, m-am întâlnit cu gravida peste jumătate de oră, la parter. Zâmbea, semn că reușise să voteze.
Secția de vot, spre care se îndreptau românii întinși pe câteva zeci de metri, destul de largă. Patru cabine, dispuse în cerc și fără perdeluță. Cam descoperit votul în Londra, mă gândesc. Comisia, destul de firavă. Din ea se distinge un domn mărunțel, roșu din cap și până în picioare. Mă știe de la europarlamentare, când îmi povestea că este prieten bun cu Viorel (sic!).
Deși nu stăteau de mai mult de două ore la coadă, oamenii erau revoltați. „Organizare proastă”, spune unul dintre ei. „Sunt trei ștampile și patru cabine de vot, cum să meargă mai repede?” Nu numărasem ștampilele, dar probabil că avea dreptate. În două ore, numărul românilor care așteptau să voteze se dublase. Veneau, parcă, din ce în ce mai mulți.
De sus, de la etajul trei, coada șerpuită începuse să se vadă tot mai lungă pe măsură ce treceau minutele. În trei ore, acoperise aproape tot parterul clădirii, așa că oamenii de ordine au început să alinieze românii în afara clădirii. Norocul lor că ploaia pornită torențial de dimineață încetase de vreo jumătate de oră. Ba se întrezărea și un soare cu dinți.
Câțiva prieteni care se încumetaseră să înfrunte coada, abia se apropiau de țintă. După trei ore. Și stăteau de când blestemata de pe vremea când coadă era jumătate. Pe la ora unu, erau deja trei rânduri. Unul sus, la etajul trei, altul șerpuit, în holul de la parter și al treilea, proaspăt, afară. Cel din urmă se lungise, ocupase trotuarul și amenința să ajungă în capătul clădirii.
Sus, începuseră și primele divergențe. Președintele secției de votare dăduse dispoziție ca cetățenii cu copii să poată sări peste rând. După ore întregi de așteptare, unii au izbucnit la adresa mamelor cu copii care introduceau la vot și restul familiei. „Noi ne-am lăsat copiii acasă”, se auzeau oamenii nervoși. „Dar nu am avut cu cine să îl las”, spunea mama care împingea căruciorul cu o mână, iar cu cealaltă îl căuta pe cel de-al doilea copil, înghesuită de mulțimea furioasă.
Câțiva mai nervoși încercau să mă convingă că nu am dreptul să îi fotografiez, că așa e legea în UK. Le-am explicat că este un spațiu public, dar nu prea păreau lămuriți.
Unul dintre revoltați s-a repezit în secție, de unde l-a scos pe șeful comisiei, să dea socoteală în fața alegătorilor. După țipete, negocieri, concesii, șeful a dispus ca doar mamele cu copii să fie primite preferențial, restul familiei să îndure supliciul.
Prietenii mei au reușit în sfârșit să voteze după trei ore, timp în care, așa cum am arătat mai sus, mulțimea votanților crescuse binișor. Acreditat fiind, aș fi putut să votez la orice moment. Nu am făcut-o pentru că nu am vrut să jignesc oamenii care așteptau acolo de ore întregi. M-am gândit că voi ajunge mai pe seară în centru, la ICR, unde probabil va fi mai puțină lume.
Când am văzut proporțiile pe care le luase problema, am hotărât, împreună cu Iris Radulian, de la MY Romania și dr. Tommy Tomescu, de la Asociația Medicilor Dentiști, să întocmim o petiție pentru organizarea unei noi secții de vot în Londra. Problema era deja discutată cu directorul Colegiului Newman, din Harlesden, care și-a dat deja acordul pentru a ne pune la dispoziție toate cele necesare în mod gratuit.
Când ne-am întors cu petiția pentru semnat, la Brent Civic Centre situația era deja explozivă. Poliția ținea acum oamenii afară, copiii plângeau după atâtea ore de stat în frig, iar lumea îl aștepta pe ambasadorul Jinga pentru a le aduce ceai cald. Jinga a venit, dar fără ceai. Răspunsurile nu i-au mulțumit pe oameni, chiar dacă i-a asigurat că și el, ambasadorul României, a stat la coadă pentru a vota.
Ambasadorul Ion Jinga justifică problemele de la votul din Londra: „Guvernul României nu este implicat în acest proces”
Sus, la secția de vot, diplomatul a fost din nou luat la întrebări, unii mai supărați strigând după el să își dea demisia. Votul dura până la cinci ore.
Ora 19.00, iar eu încă nu votasem. Am pornit spre Institutul Cultural Român, unde deja știam că șansele de a vota sunt minime spre zero. Doi prieteni deciseseră pe la șase seara să plece spre Portsmouth, pentru a încerca să voteze acolo. Pe când încercam să răzbim aglomerația spre centrul Londrei, primesc SMS de la ei: „Am votat la Portsmouth într-un minut. Nu era nimeni, oamenii, extrem de amabili.” Ne-au trimis și fotografii. Țipenie!
NEBUNIE la secțiile de vot din Londra. MII DE ROMÂNI așteaptă ore întregi pentru a vota. PETIȚIE pentru organizarea mai multor secții de vot
La ICR, o mie de oameni rezemau clădirea către High Park, iar un amic mi-a spus că sunt doar jumătate dintre cei care erau pe la ora cinci. La ora opt și jumătate, cei mai depărtați deja își luaseră orice speranță de la a mai vota la primul tur de scrutin. După 15 minute, nici cei din prima jumătate a cozii nu mai sperau că vor alege. Doar cei din fața ușii mai vedeau luminița de la capătul tunelului.
La nouă fără zece a intrat ultimul contingent de votanți, care a ieșit în îmbrâncelile personalului de pază. Unul dintre ei se văita că a fost lovit cu capul în gură de badigardul de la intrarea în Institutul Cultural Român. În mulțime, vreo trei-patru oameni împrăștiau zvonul că la Paris s-a prelungit votarea. „A scris Monica Macovei pe pagina de Facebook!”
Mulțimea furioasă nu avea nevoie decât de un imbold și astfel s-a născut un protest. „Nu suntem bătaia lor de joc. Nu am venit aici să munci, să ne despărțim de familiile noastre, ca ei să își bată joc de noi”, striga un tânăr care votase printre ultimii. „Jos Ponta! Jos Ponta!”, îi răspundea mulțimea.
Peste jumătate de oră, a apărut și Poliția Metropolitană, chemată de angajații Ambasadei. Mai multe despre protest găsiți în linkul de mai jos.
Protest spontan la ICR LONDRA, după închiderea secției de vot. Angajații Ambasadei au chemat poliția (VIDEO)
Nu am putut să votez la Alegerile pentru președintele României turul I, dar nici nu îmi doream atât de mult ținând cont că oferta a fost jalnică. Iar dacă aceste alegeri mi-au lăsat un gust amar este pentru că toți candidații care așteptau ceva voturi au avut securiștii lor. A fost o campanie a securiștilor care s-au bătut cu alți securiști și tot așa. Mai trist este că unii dintre securiști nici nu erau născuți la Revoluție.
Mircea Maer
