Dacă vă era dor de o poveste spusă în limba română, vă invităm la teatru! Lia Bugnar revine la Londra, la Leicester Square Theatre, pe 2 aprilie 2017, ora 15.00, cu povestea extraordinară a “Fetei din curcubeu“, un one woman show excepțional, în interpretarea Ilonei Brezoianu, anunţă “Povești spuse-n românește“.
“Fata din curcubeu” este povestea unei fete care-și oferă serviciile pe locul 13 din Cinema Curcubeu. Un pretext superb pentru a vorbi puțin despre lumea noastră. Și, la un moment dat, fata din Curcubeu începe să cânte. Și cântă muzică țigănească, o cântă din când în când, atunci când nu-și mai găsește cuvintele, o cântă cu voce simplă, neacompaniată de nimic, o cântă ca să-și amăgească singurătatea. Un text excelent, cu o interpretare pe măsură! Spectacolul este supratitrat în engleză. Biletele pot fi achiziţionate de pe https://leicestersquaretheatre.ticketsolve.com/shows/873570165
Cu ocazia revenirii la Londra, Lia Bugnar, care a scris şi regizat spectacolul “Fata din curcubeu“, a acordat un interviu Ziarului Românesc Weekly în care vorbeşte, printre altele, de relaţia specială pe care o are cu publicul românesc de aici.
La ce trăiri să se aştepte spectatorii care vor fi prezenţi la Leicester Square Theatre pe 2 aprilie? Iar pentru cei care nu şi-au cumpărat încă bilet, de ce ar trebui să o facă?
N-aş vinde pielea ursului din pădure, nu-i aşa de uşor să obţii “trăiri” de la spectatori totuşi, dacă e să fac şi eu o medie a spectacolelor pe care le-am avut până acum cu “Fata din Curcubeu”, când ne iese, spectatorul cam trece prin toate stările, de râs, la zâmbet, la lăcrimă şi, în cele din urmă, starea pe care o iubesc eu cel mai mult în spectator, starea aia când spectatorul e dezorientat emoţional, nu mai ştie dacă ar fi de bun simţ să râdă sau să plângă. Mersul pe sârma emoţiilor e ce vânez eu în sufletul privitorului. Cei care nu şi-au cumpărat bilet ar trebui s-o facă doar ca să poată intra la spectacol. De restul ne ocupăm noi. Eu şi Ilona.
Este al treilea spectacol cu care reveniţi la Londra. Există deja o conexiune cu publicul românesc de aici? Cum îl simţiţi?
Publicul românesc de la Londra pe mine m-a răsfăţat. Mi-a semnat un cec în alb de fiecare dată şi m-a primit cu atâta iubire că m-am simţit invariabil o impostoare. Nu-i normal să primeşti atâta simpatie necondiţionată de la nişte necunoscuţi. E aproape un păcat. Pe mine mă panichează.
Credeţi că are o piesă de teatru în limba maternă puterea să mai îndulcească dorul de acasă?
Presupun că da. Sigur că azi poţi să fii foarte prezent “acasă” fiind oricât de departe, cu ajutorul reţelelor de socializare. Dar teatrul are directeţe şi e, într-un fel, cel mai scurt drum între suflete. Şi “Fata din Curcubeu” chiar mai mult ca alte spectacole, dar nu dezvolt, aş putea pica în capcana lăudăroşeniei de sine şi asta mă străduiesc să nu fac, că şi-aşa spectatorul nu e niciodată o certitudine, el trebuie cucerit la nesfârşit.
Lia Bugnar: «Mersul pe sârma emoţiilor e ce vânez eu în sufletul privitorului»
Doar Londra? V-aţi gândit să vă faceţi cunoscute piesele care au atât de mult succes în ţară şi în alte oraşe ale Europei în care trăiesc comunităţi mari de români?
N-am deloc spirit întreprinzător. N-am cerut niciodată să merg undeva cu un spectacol, nici măcar până la Piteşti, d-apăi în oraşe din alte ţări. Am dus spectacolele doar unde au fost invitate, în rest mi-am văzut de teatrele din Bucureşti pe unde jucăm. Oricum încă nu m-am obişnuit cu faptul că oamenii umplu sălile de acasă, d-apai să visez la cai verzi pe pereţi străini.
În ţară se vorbeşte despre fenomenul Lia Bugnar: actriţă, scenaristă, regizoare. Spectacole care se joacă cu săli pline în București și în toată țara. Cât de greu este să reuşeşti în ţara din care aproape patru milioane de oameni au emigrat?
Nu ştiu cât se vorbeşte, e destul de relativă treaba asta. Nu ştiu cât de greu e, poate e mai greu de fapt decât mi-a fost mie şi doar am avut un noroc chior. Dar, cum am mai zis, lucrurile sunt fragile, eu sunt într-o panică permanenţă că o să am sala goală şi mă minunez cu aceeaşi prospeţime de câte ori o văd plină, ceea ce se întâmpla mai tot timpul, da’ tot panicată sunt.
V-a încolţit vreodată în minte ideea de a emigra?
Nu. Niciodată. Nu ştiu să fac nimic. N-aş supravieţui nicăieri altundeva. Sunt un om realist.
Un gând pentru românii care pribegesc prin ţări străine?
Hai să nu zicem că pribegesc. Hai să zicem că acolo şi-au ales să trăiască şi că sunt deja, doar din motivul ăsta, demni de toată admiraţia mea. Să ai curajul să clădeşti ceva de la zero într-un loc nou înseamnă enorm. Ce gând? Îi admir. Eu n-aş putea, aşa că am toată stima pentru cei care pot ce nu pot eu.
Gabriela Iordan