de Mircea Maer
Atunci când Marea Britanie intra în Uniunea Europeană, în 1973, economia țării era la pământ. Anii ’60 și libertatea culturală, când tineretul căuta să prelungească la nesfârșit momentul în care trebuia să muncească, adânciseră problema, iar intrarea în Uniunea Europeană promitea o rezolvare.
Anticipând nebunia, Guvernul încercase încă din 1961 să stea la masa continentală, după ce refuzase, în 1957, să se alăture formării UE. Timp de mai bine de un deceniu, participarea Marii Britanii a fost blocată de Franța, care credea că “perfidul Albion” va cere întotdeauna să fie tratat ca un copil răsfățat al Uniunii, ba mai mult, va părăsi corabia imediat ce se va pune pe picioare.
Au venit anii ’80, iar previziunile generalului de Gaulle cu privire la atitudinea Marii Britanii au început să se adeverească. Primul ministru, Margaret Thatcher, a reușit să impună pretențiile Regatului în tratatele europene, iar Bruxelles-ul a început să fie văzut, de mulți dintre britanici, ca o hidră care vrea să înghită “pașnicul” popor insular, dimpreună cu toate realizările sale seculare.
Este de la sine înțeles că redresarea economică a Marii Britanii a avut loc în cadrul UE și în mare parte cu ajutorul imigranților europeni, care au văzut aici, în politica economică extrem de liberală, oportunități nemaiîntâlnite în țările de baștină.
O dată cu aderarea țărilor care astăzi formează partea mai săracă a Uniunii Europene, englezii au început să creadă că este timpul să părăsească barca, iar marelui balaur Bruxelles i s-au alăturat unii mai mici pe nume Polonia, Lituania, Ungaria, iar acum România și Bulgaria.
Extremismul și rasismul britanic nu au fost vreodată mai subțiri decât extremismul și rasismul din Germania, de pildă, sau din Olanda. Doar șansa unor guverne cât de cât cumpătate și cosmpolitismul londonez au împiedicat, pe undeva, extinderea unui cancer fascist asupra acestei țări.
Dar, iată, un fapt cunoscut de 10 ani, și anume ridicarea restricțiilor pentru români și bulgari, a aprins flăcările pentru noi cazane cu smoală ce clocotesc înainte cu câteva săptămâni de deschiderea deplină a granițelor Marii Britanii.
Asistăm, de mai puțin de o lună, la acte de o mare gravitate, tratate, totuși, destul de lejer atât de Bruxelles, cât și de București. Cele câteva voci subțiri ale unor politicieni români se pierd în urletele caranivore ale extremiștilor, fie că sunt din UKIP sau din Partidul Conservator, la guvernare. Pentru că liderul Cameron nu face niciun gest de a potoli setea de război a propriilor colegi.
Altfel, cum s-ar putea explica faptul că unii dintre conservatorii săi îi cer chiar suplimentarea legii imigrației cu încă cinci ani de restricții pentru români. Colac peste pupăză, chiar cu șase săptămâni înainte de deschiderea granițelor, sunt investigate creditele pentru studii acordate românilor și bulgarilor.
Tot acum, zeci de mii de britanici se îmbulzesc să semneze o petiție care cere menținerea restricțiilor. De câte ori un ministru liberal încearcă să explice că un astfel de gest încalcă legislația europeană, semnată și de Marea Britanie, răspunsul este același: „Să ieșim din UE!”
Să fie românii folosiți acum pe post de țapi ispășitori pentru părăsirea Uniunii Europene de către Marea Britanie? Pentru că este din ce în ce mai clar că ni se caută noduri în papură, cum nu li s-au căutat nici măcar polonezilor, care în 2004 au venit puhoi la pomul lăudat.
