Astăzi, 18 aprilie a ajuns în cinematografele din Italia filmul Razzabastarda, regizat de Alessandro Gassman (fiul celebrului Vittorio Gassman), 48 ani, în care interpretează şi rolul lui Roman, un român stabilit la Roma care se ocupă de traficul de droguri. Roman visează un alt viitor pentru fiul lui, Nicu.
Filmul este o transpunere a piesei de teatru “Roman e il suo cucciolo” (Roman şi puiul său), cu care Gassman a colindat cu mare succes Italia (300 de spectacole), piesă la rândul ei inspirată din “Cuba and this Teddy Bear” de Reinald Povod, cu care Robert de Niro a avut mare succes la New York.
În film joacă Michele Placido, în rolul unui avocat, şi Mădălina Ghenea, în rolul unei prostituate. Filmul a obţinut o menţiune specială la ultimul Festival Internaţional de Film de la Roma.
Pentru a intra în rol, Gassman a trebuit să înveţe “accentul român” şi să se îngraşe 12 kg. “În Italia sunt 6 milioane de emigranţi, între care un milion şi jumătate de români – a explicat Alessandro Gassman pentru Ansa – Povestesc despre persoane care greşesc mult, sunt violente, arăt lucruri pe care nimeni nu vrea să le vadă, dar doar pentru integrare. Ţara noastră va fi democratică atunci când copiii din părinţi străini vor fi italieni.”
Alessandro Gassman ne-a acordat în exclusivitate un interviu, publicat în ediţia tipărită a Gazetei Româneşti de mâine, 19 aprilie.
Alessandro Gassman, filmul are un titlu dur: “Rasă bastardă”. De ce aţi schimbat titlul original al piesei de teatru “Roman şi puiul său”?
«Faţă de piesa de teatru, care a fost un adevărat succes, fiind văzută de peste 250.000 de persoane, am ales, într-adevăr, un titlu mai dur. Filmul este mai realistic, mai crud.
Voiam să pun un titlu care să povestească această realitate violentă, dar să şi explice de ce am făcut acest film. Nu este vorba doar despre relaţia dintre un tată şi un fiu, ci şi despre integrare în ţara noastră. Un film făcut cu convingerea că “nu există mai multe rase, ci una singură – rasa umană”, cum spunea Albert Einstein.
Din păcate, Italia este o ţară cu o memorie de scurtă durată. Am uitat că, nu demult, am fost noi cei care emigrau. Milioane de italieni au fost constrânşi, din motive economice, să-şi caute norocul în străinătate, mai ales în America de Sud sau SUA.
Acum, mă deranjează faptul că Italia nu este capabilă să accepte, într-o manieră modernă şi domocratică, sosirea străinilor pe teritoriul său. Este o cauză pentru care mă lupt, împreună cu Amnesty International, de şase ani de zile.
Filmul, ca şi piesa de teatru, au fost realizate sub patronajul Amnesty, un lucru care înseamnă foarte mult pentru mine.
Se poate spune, apoi, că şi eu, la rândul meu, sunt un “bastard” am cinci feluri de sânge diferit în vene. De aceea mă consider un cetăţean al lumii, fără a face distincţie de limbă, religie sau culoare, mai puţin mă interesează aceste aspecte.»
Nu credeţi că acest titlu ar putea da naştere la o neînţelegere, mai ales într-un moment social delicat? Mai precis, nu credeţi că publicul ar putea crede că românii sunt acea “rasă bastardă”?
«Nu, îmi doresc chiar să nu fie aşa! Mesajul filmului este exact opusul. Oricum, cred că dacă cineva ar intra în sală cu acest gând, ar vedea pe ecran o poveste care spune exact contrariul.» (…)
Miruna Căjvăneanu (…)
