de Mircea Maer
De fiecare dată când urmează să revin în România, îmi închipui că atunci când voi coborî din avion voi găsi ceva schimbat în bine. Îmi place să visez că un an în care nu am observat ceas cu ceas viața din țară îmi va da posibilitatea să disting ceva schimbări, fie ele și în comportamentul oamenilor. Și de fiecare dată sunt dezamăgit.
Vara aceasta am pornit spre România dis-de-dimineață. La ora 11.00, eram în Otopeni, unde înfruntam primul val de căldură. 37 de grade la umbră. Microbuzul care urma să mă ducă la Constanța aștepta în parcarea Aeroportului Internațional o cursă din Germania, pentru a lua și ultimul pasager.
Primul contact cu nebunia mioritică avea să se stabilească peste câteva zeci de minute. Șoferul microbuzului lovește bariera parcării, abia sprijinită în două șuruburi. Sub căldura infernală dintre betoanele aeroportului, paznicul insistă că trebuie să meargă la dispecerat, să plătească bariera. Șoferul s-a jurat că doar a atins-o, în timp ce noi, pasagerii, transpiram deja la gândul că vom zăbovi în caniculă până la rezolvarea problemei.
În cele din urmă, șoferul meșter la toate a reușit să fixeze proprietatea aeroportului în cele două șuruburi anemice care probabil că au cedat la următoarea atingere. Paznicul nu părea mulțumit de situație. Un microbuz plin cu stranieri care așteaptă nervoși în cuptorul de afară l-ar fi satisfăcut cu siguranță. Să simtă că au ajuns în România.
Pe drum, șoferache își lipise telefonul de ureche. Nu s-a oprit din sporovăit decât pentru a forma un nou număr. Așa am aflat că își renovează casa, că microbuzul nu are cd player, că are nu știu ce probleme pe la motor. Am auzit de vreo șapte ori și povestea cu bariera, pe care a transmis-o către șase colegi și un șef.
Ba sunt mult mai fericit acum, pentru că știu și cu care dintre colegii șoferi nu este în relații bune. Nu trebuie să mai spun că discuțiile la telefon ale șoferului nu implicau și un dispozitiv hands free, ceea ce transmitea clar că omul avea relații la Rutieră.
În Constanța, ziarele și posturile tv transmiteau că doi tineri au murit nevinovați într-un groaznic accident rutier, provocat de alți tineri care făceau liniuțe. Discuții interminabile despre cum nu poate poliția să îi oprească pe teribiliști, poveștile înduioșătoare ale celor doi copii, lacrimi și blesteme.
De obicei acestea țin trei zile, după care liniuțele sunt uitate, la fel ca și incendiile, electrocutările, bătăile poliției etc. Viața reintră în normal până la următoarea catastrofă. Ca de fiecare dată, autoritățile sunt depășite de situație, iar viețile oamenilor în România par mai ieftine decât o cafea la Mall. Constanța este toată un șantier nesemnalizat. Conform legilor nescrise ale României, dacă îți rupi gâtul tu ești de vină, pentru că nu ai căscat ochii.
În Mamaia, printre turiști, se lucrează. Nu de zor, ci de parcă ar fi luna martie. Este iunie, afară sunt 32 de grade, apa mării are 24, iar administrația locală nu a terminat cu amenajarea falezei. Șoseaua aia pe care au făcut-o prin mijlocul stațiunii nu mai lasă loc trotuarelor și arată odios.
Parcă s-a trezit nea Nicu din mormânt ca să comande un nou bulevard Victoria Socialismului. Nu știu cine a proiectat-o, dar cred că ar trebui mutat disciplinar în Coreea de Nord. Bine măcar că s-a făcut ceva, ar spune românul, care așteptă ani și ani o mică schimbare.
Șantierul din Mamaia este, la fel ca și cele din Constanța, complet nesemnalizat. Cabluri ieșite amenințător din pământ, paleți puși morman în calea întârziaților nocturni, piscina de la Cazinou goală și căscată, gata să înghită vreo 3-4 puști care se învârteau în jurul ei, călare pe biciclete. Plaja nu mai e plajă, ci un soi de grădină unde astă iarnă au fost puse semințe de șezlong.
Au răsărit atât de multe încât cred că anul ăsta va fi supraproducție. Auzisem, în schimb, că lucrările din Piața Ovidiu și din Peninsulă s-au isprăvit, iar zona începe să capete farmecul pe care îl avea odată. Așa că, în ultima zi a scurtei vacanțe am dat o tură, cu un prieten, în zonă.
Piața nu mai este loc de parcare, ci doar de promenadă, iar faptul că poți bea liniștit o cafea la terasele din jurul ei, te face să mai uiți de pavelele cu care a fost acoperită, la fel de odioase ca și surorile lor din Mamaia. În schimp, cum ai ieșit din Piața Ovidiu trebuie să caști bine ochii.
Șantierul se întinde pe mai toate străzile din jur, iar dacă ești cu mașina, ai toate șansele să îi rupi vreo roată, pentru că nimic nu este semnalizat. Părerea mea este că la toate ieșirile din piață trebuia pus câte un semn din acela cu craniu pe două oase, pentru că mare minune va fi dacă până la toamnă cineva nu își va rupe gâtul printre pietroaie.
foto: info sud-est
