de Mircea Maer
Consider că este anormal ca o țară cu un buget problematic, cu împrumuturi la FMI, cu domenii care plâng după bani și cu o economie precară, așa cum este România, să aloce anual sume pentru îndestularea unor români domiciliați în afara granițelor.
Este chiar scandalos. Însăși simpla existență a unui Departament pentru Românii de Pretutindeni ce presupune salarii, clădiri, vizite de lucru etc., doar pentru ca o dată pe an niște indivizi, unii dintre ei de-a dreptul dubioși, să primească niște fonduri, nu poate fi justificată.
Dacă te țin nervii să studiezi listele cu firme, ONG-uri și asociații din străinătate ce sug la sânul sterp al patriei mume, vei observa că, într-un procent confortabil, este vorba despre aceleași nume.
Dacă pornești din Beijing și te oprești în Toronto, trecând prin Ulan Bator, Chișinău, București, Roma, Barcelona, Londra și Los Angeles, te va scandaliza cu siguranță faptul că mulți vorbesc despre rubedenii, prietenii, para-ndărături și alte grozăvii mioritice ca motive suficiente pentru ca unii să își umple conturile, anual, cu banii munciți de niște oameni ale căror venituri nu se pot compara cu cele din țările rezidenților premiați.
Mă întreb, de pildă, dacă cineva precum Adrian Cherciu, din Londra, se simte puțin rușinat atunci când primește de la Departament, în fiecare an, salariul pe care un muncitor din România l-ar câștiga cam în șapte ani. Domnul Cherciu, dacă tot l-am amintit aici, a găsit formula succesului departe de România. Face un ghid anual al firmelor, asociațiilor și publicațiilor românești din Londra.
Cum publicația nu este tipărită decât o singură dată, este greu de precizat câte date din respectivul ghid sunt valabile pentru întregul an.
Plus că selecția se face după simpatiile autorului, având în vedere că, bunăoară, Ziarul Românesc, publicația săptămânală de limba română cu cel mai mare tiraj din Londra, este ascuns printre paginile respectivului ghid, în timp ce unei anumite reviste, ce apare din an în Paște, îi este consacrat un loc mult mai vizibil. Ceea ce arată că, pe banii statului român, beneficiarii pot face cam ce vor mușchii lor.
Și astfel, ajungem la următoarea problemă, aceea că nimeni nu pare să monitorizeze ce se întâmplă cu derularea proiectelor finanțate. Nimeni nu pare să se întrebe care a fost impactul acțiunilor, câți oameni au beneficiat de pe urma lor și dacă mai merită finanțate și în anii următori.
Un alt proiect londonez, în care statul român pompează bani anual, este Festivalul de Film Românesc, abonat de peste 10 ani la bugetul DPRRP. Dar i-a întrebat cineva pe cei de acasă dacă sunt de acord să finanțeze un festival de film în Londra? Un festival care în atâția ani nu a reușit să se autofinanțeze, cu toate că beneficiază și de sprijinul logistic al Ambasadei României.
Pe modelul festivalului de film, cineva a vrut să facă și un festival de teatru românesc, la Londra, tot pe bani publici. Ce urmează? Un festival de muzică populară, unul de jazz, unul de balet și, poate, unul de circ? Nu spunem că nu ar trebui să existe. Dar ar cam fi cazul ca producătorii să se străduiască să găsească finanțări private.
Nu am văzut pe lista proiectelor aprobate, respinse sau neeligibile vreunul care să se refere efectiv la ajutorarea românilor din străinătate. Dar cui îi pasă de cei care ajung în stradă? Pe cine interesează soarta româncelor exploatate și traficate? Cine să facă proiecte pentru românii care, zilnic, sunt umiliți în stradă, unde ajung să cerșească o slujbă foarte prost plătită, pentru a putea supraviețui câteva zile.
Sărăcia nu are ce căuta în cărțile DPRRP. Nu poți să îți faci selfie în Cricklewood, alături de doi români nemâncați de trei zile și nici pe Ilford Lane, lângă o prostituată de 18 ani din Vaslui, bătută de proxenet. Săracii și imoralii nu ajung pe covorul roșu.
Comunicatori din toate țările, uniți-vă!
Pe ce se duc banii contribuabililor români? Câștigătorii finanțărilor DPRRP
DRP racolează AGENŢI DE INFLUENŢĂ și INFORMATORI în diaspora: “Vreți să fiți comunicatorii noștri?”
