O serie de politicieni britanici conservatori s-au întrecut, săptămâna trecută, în discursuri naționaliste, unele desprinse parcă din cartea Mein Kampf a lui Adolf Hitler. La doar câteva ore după ce ziarele din Regatul Unit au vuit de declarații naționaliste ale unor miniștri pentru Theresa May, Amber Rudd sau David Davis, trâmbița conservatoare The Telegraph a găsit niște surse anonime ca să liniștească populația britanică anti-Brexit, dar și pe cetățenii europeni care locuiesc și muncesc în Regatul Unit.
„Toți cetățenii UE care trăiesc în prezent în Marea Britanie vor avea permisiunea să rămână aici după Brexit”, titrează The Telegraph.
Aflăm astfel că Ministerul de Interne a descoperit că cinci din șase cetățeni europeni nu pot fi deportați în mod legal. Ei nu pot fi deportați legal acum, în momentul în care Marea Britanie se află încă sub incidența legilor europene. Însă nu se știe dacă acest lucru va persista și în viitor. După cum a declarat ministrul de Interne Amber Rudd, situația se va schimba după Brexit, ba mai mult, se pregătesc noi legi anti-imigrație care vor intra în vigoare la o secundă după ieșirea Regatului Unit din Uniunea Europeană.
Tot The Telegraph scrie că din cei 3,6 milioane de cetățeni UE care locuiesc în Marea Britanie, mai mult de 80% vor avea dreptul la rezidență permanentă, în momentul în care Marea Britanie părăsește UE, la începutul anului 2019. Restul de 600.000 ar beneficia de o amnistie, cel puțin asta au declarat pentru publicația menționată „surse guvernamentale”. Atenție! Sursele guvernamentale nu sunt nici ministrul de Interne și nici primul ministru. Ele pot fi niște funcționari din minister care își dau cu părerea anonim, la The Telegraph.
Apoi, The Telegraph îi liniștește pe europenii care locuiesc în Marea Britanie de peste cinci ani, cărora le transmite că pot aplica pentru rezidență permanentă. Atenție din nou! Pot aplica pentru rezidență permanentă, asta nu înseamnă că o vor și primi.
Ca o paranteză, aplicația pentru rezidența permanentă începe cu modalitățile de plată, pentru că nu este gratis. Costă 65 de lire sterline. Obții sau nu actul de rezidență permanentă, banii nu ți se mai restituie. Iar dacă veți vedea formularul, vă veți da seama că nu este atât de simplu de aplicat și nici atât de simplu de dovedit șederea ta pe teritoriul britanic timp de cel puțin cinci ani.
Având în vedere că în Marea Britanie nu există acte de identitate care să dovedească faptul că ai locuit la o anumită adresă (precum în celelalte țări europene) va trebui să scoți de prin cutii facturi de electricitate, contracte de închiriere (cine are), extrase de cont etc. Apoi, datorită contextului asemănător cu cel de dinainte de 1 ianuarie 2014, te vei lovi de subiectivismul funcționarului britanici. Cui i-a fost respinsă aplicația pentru NINo de 3-4 ori știe despre ce vorbim.
Oricât de multe acte prezentai, funcționarului de la Job Centre Plus, primeai același răspuns negativ. Nici măcar nu ți se spunea cu ce ai greșit. Îmi aduc aminte de oameni care au aplicat cu aceleași documente, la sedii diferite. Unul a primit NINo, altul nu a primit.
Ce vă face să credeți că nu va fi aceeași situație și pentru rezidența permanentă, mai ales că o dată început procesul de părăsire a Uniunii Europene, rasismul, xenofobia, discriminare vor fi în floare. Pe principiul: oricum ieșim, de ce să ne mai pese de ei?
Către sfârșitul articolului din The Telegraph, încep incertitudinile. Vă reamintim că titlul este: „Toți cetățenii UE vor avea permisiunea să rămână aici după Brexit”.
Aflăm astfel că Ministerul de Interne nu are încă modalitatea de a identifica numărul exact al europenilor care trăiesc în Marea Britanie și nici modalitatea de a ști de cât timp sunt aici. Dacă ar fi existat documente, la fel ca în țările UE, s-ar fi știut. Însă, în dulcele stil britanic, vor fi numărați și însemnați, potrivit ministrului de Interne, muncitorii de pe șantiere și copiii din școli.
Până la urmă, conchide articolul, trebuie să așteptăm deschiderea negocierilor, iar în funcție de acest lucru vom ști ce reciprocități se vor crea între UE și Marea Britanie. Și astfel am ajuns exact acolo de unde am pornit, adică la marea incertitudine. De unde atunci toată această bucurie afișată de ziarele conservatoare?
Mircea Maer
