Am emigrat din România când aveam 18 luni. Multe dintre lucrurile bune care s-au întâmplat în viaţa mea au avut loc datorită deschiderii Europei.
M-am născut în 1980. Părinţii mei au lucrat pentru televiziunea română de stat. În acele vremuri, în România era dictatură totalitară – nu a existat alt post de televiziune unde ei ar fi putut să lucreze. Tatăl meu a fost prezentator şi jurnalist, iar mama mea a fost traducător. Ei au luat decizia că eu să nu cresc în mediul apăsător pe care l-au îndurat întreaga lor lor viaţă şi că merită să lase în urmă tot ce au acumulat, cariere, prieteni, riscându-şi viaţa, pentru a scapa de regimul în care trăiau.
În acele zile, nu au putut părăsi România pur şi simplu. Părinţii mei au trebuit să găsească un pretext – o călătorie de afaceri – şi au plecat fără mine, promiţând să se întoarcă. Au ajuns în Elveţia, unde au solicitat azil politic, iar în cele din urmă le-a fost acordat. A urmat o lupta de un an cu guvernul român, care a refuzat să-mi permită să ajung la părinţii mei.
După ce au plătit din puţinii bani pe care i-au avut la ei diferite “taxe de administrare”, după ce au fost obligaţi să renunţe la cetăţenia lor, guvernul român a fost de acord să mă lase să ajung la părinţii mei.
Am crescut apatrid la Geneva. Un deceniu mai târziu, guvernul elveţian ne-a acordat cetăţenia elveţiană.
Cum tatăl meu lucra la Londra, am venit mai apoi să studiez aici, în Marea Britanie. Am fost bine primit şi am intrat la Universitatea Oxford. Părinţii mei au trebuit să plătească taxe de şcolarizare, pentru că Elveţia nu făcea parte din UE. A fost scump, dar merita pentru o educaţie de clasa mondială.
Am terminat facultatea în 2002. A fost un moment greu pentru a obţine un loc de muncă în Marea Britanie.
Cu o diplomă de masterat în fizică de la Oxford, mi-a luat un an întreg pentru a găsi un job în Regatul Unit, la compania americană Accenture.
La patru ani după ce am obţinut primul job, am încercat să pun pe picioare un start-up, care nu a avut succes. Apoi am început un altul, care, de asemenea, nu a reuşit. Apoi, am întâlnit o fată poloneză, care a venit în Marea Britanie la doi ani după ce Polonia a intrat în UE. Aici a putut să lucreze pentru a se susţine financiar în timp ce studia la UCL, în cadrul unei burse Erasmus (un program de schimb al UE). Am început o relaţie şi o afacere împreună, a treia mea companie, GrantTree. Câţiva ani mai târziu, ne-am căsătorit.
Astăzi, GrantTree oferă 27 de locuri de muncă şi a ajutat aproape 600 de companii să obţină peste 35 de milioane de lire din fonduri guvernamentale, atât din Marea Britanie şi UE, pentru companiile tehnologice din Marea Britanie.
În acest proces, s-au creat mai multe sute de locuri de muncă şi oportunităţi în sectorul tehnologic din Marea Britanie.
Am fost un refugiat politic. Am venit în Elveţia, la fel de disperat, vulnerabil şi neajutorat, la fel ca băiatul sirian găsit înecat pe o plajă din Turcia. Dar am fost mai norocos. Elveţia are reputaţia de a fi o ţară primitoare pentru cei persecutaţi în propriile lor ţări, iar eu am fost unul dintre ei.
Am fost un emigrant al UE. Am venit în Marea Britanie pentru educaţie şi muncă. Am o slujbă aici, datorită deschiderii tot mai mari a Marii Britanii, a Elveţiei şi a Europei. Am muncit din greu, am început propriile mele afaceri. Astăzi angajez oameni şi ajut alte afaceri din Marea Britanie să prospere.
Concluzia la care vreau să ajung este că ceea ce am descris a fost posibil numai datorită deschiderii europene. Fugind de tiranie, căutând prosperitate, am primit o educaţie de clasă internaţională, am construit propria companie şi am creat mai multe locuri de muncă şi contribuabili.
Nu este oare un motiv bine întemeiat, pentru ca oricine altcineva destul de norocos să poată să trăiască în Europa modernă? Fie că s-a născut aici, sau s-a mutat aici în căutare de oportunităţi, ori apare disperat la uşa noastră, după ce a fugit de război sau de opresiune?
Uitaţi de argumentele pe care le-aţi auzit deja în cursul acestei campanii. În schimb, întrebaţi-va în ce direcţie ne îndreptăm: o mai mare unitate şi cooperare, sau izolarea şi mentalitatea unei naţiuni mici?
Acest referendum nu este doar despre politică, ci este despre modul în care alegeţi să vedeţi lumea.
Alegeţi frica sau speranţa?
Autor: Daniel Tenner
Sursa: Telegraph.co.uk
CITITI MAI MULT:
Românul care a ajuns șoferul VEDETELOR din Marea Britanie. A pornit de jos și a REUȘIT
O româncă revoluţionează lumea stomatologică din Marea Britanie
