Adina Brădeanu este o cercetătoare română, care trăiește de zece ani în
Marea Britanie. Lucrează în mediul universitar și și-a investit o bună parte din
energie în proiecte care cer o minuțiozitate a înțelegerii istoriei recente a
României, aparent în forme simple – prin atenta lectură a unor filme
documentare. Experiența domniei sale în Marea Britanie este o istorie personală
între două lumi și două limbi pe care ea însăși ți-o povestește, alegând parcă
metafore în imagini și cuvinte, pentru a da expresie unor mari mutații
existențiale: depărtarea de țară și de limba maternă. Filmul documentar nu a
atenuat, nu a consolat depărtarea, precizează ea. Dimpotrivă, documentarul
obligă la obiectivizare și la conștiință, spune ea.
Adina Brădeanu este în vârstă de 42 de ani și vorbește încet despre propria ei
viață, ca și cum ar derula un film căruia îți este permisă doar vizionarea, fără
adnotări și interpretări. Ea locuiește în Oxford împreună cu familia ei. În
România a scris la revista Procinema și a descoperit, ca o pionieră, regizori
tineri, cu mult înainte ca alții să le acorde atenție. A intervievat regizori
români și deopotrivă, pe Charlotte Rampling.
Apoi, a lucrat la Muzeul Țăranului Român, în proiecte de cercetare. Viața ei în
patrie, așa cum este povestită, este asmeni unei după amieze liniștite de
duminică, dintr-o veche casă de pe Calea Victoriei, în care locuiesc doamne de
altădată, care se lasă văzute rar. Ea a absolvit în România filologie și
institut de film, altfel spus, a lăsat în țară o viață frumoasă. Așa și vorbește
dsepre ea, iar volutele amintirilor ei sunt largi, molcome, se întrevăd
chipurile colegilor ei, ale celor cu care a lucrat și, nicicum altfel, nostalgia
tristă tresare doar prin tăceri.
A citi poezie românească la patru dimineața
Asemeni oricărui român care schimbă patria, Adina Brădeanu a cunoscut durerea
despărțirii. Lucruri pe care românii de acasă nu le înțeleg deorece trăiesc zi
de zi în carnea și sângele României, în limbă, locuri, amintiri și obiceiuri
comune, atât de refuzate unui român înstrăinat…
În vorbirea ei, aceste mutații existențiale ale emigrației capătă, după zece ani
în Anglia, esențializarea metaforei. Nu e loc de plâns sau de efuziune, ci numai
de o distilare concentrată a unor schimbări pe care înveți să le accepți.
”Când te muți au loc rupturi fundamentale. Viața mea din România este complet
schimbată. (…) ”E o sfâșiere interioară cu care trăiești continuu”, spune ea.
Pentru ea, absența limbii române a contat foarte mult în toți acești ani. O
spune direct și își amintește că avea momente în care se trezea la patru
dimineața pentru a citi poezie românească. De altfel, ea citează, vorbind, cu
ușurință, din poetul Ioan S. Pop, după atâția ani petrecuți într-o țară cu o
cultură uriașă. Regăsești în această delicată nervozitate a căutării limbii, dis
– de – dimineață ceea ce atâția alți scriitori și intelectuali români, care au
trăit în străinătate mărturisesc: absența limbii române, simțită ca o traumă, ca
un atac la adresa identității profunde.
După zece ani în străinătate, Adina Brădeanu și-a făcut un bilanț și spune că în
străinătate ai posibilitatea să realizezi profesional, din perspective
schimbate, ceea ce ești, dar cu un preț enorm.
Despre lucruri care nu încap în c.v.-uri
”Într-un c.v. nu pui niciodată sufletul”, spune ea. Sfâșiere. Ca orice lingvist
– Adina Brădeanu lucrează și la Bodleian Library -, ea este atentă la cuvinte și
la sensul lor profund.
Sfâșiere, cuvântul pe care îl repetă cel mai des pare a fi definiția ei asupra
despărțirii de țară. Cuvântul își are echivalentele lui, în imagini metaforice,
ca și cum această dsepărțire nu ar înceta și mereu și-ar schimba înțelesurile,
asemenea unei iluzii. Pentru a descrie un eveniment fundamental, de genul celor
care nu se trec în C.V.-uri, despărțirea de țară, ea folosește o evocare a unui
film japonez, al regizorului Ozu.
După o nuntă, un moment fericit, la care participă copii și părinți, rămâne o
singură imagine: aceea a tatălui plecând mai devreme și este surprins singur,
într-o cameră, cum își curăță o fructă. ”Când pleci și ajungi într-un context,
care la fiecare respirație îți invalidează tot ce știi, ești între visul
reușitei și necesitatea supraviețuirii”, spune ea.
Adina Brădeanu spune că poți munci foarte mult și că de obicei, rămâne puțin
timp pentru a investi în lucruri de adâncime, dar, dacă nu meditezi din timp la
mutațiile identitare poți ajunge în crize personale profunde.
Tot ce este important, inclusiv explicitarea, altminteri imposibilă, a
sentimentului înstrainării, la Adina Brădeanu este metaforizat, de parcă excesul
durerii ar fi nu numai inutil, dar cumva, indecent.
Între două limbi
”A trebuit să cresc un copil între două limbi. Trebuia să învețe limba de aici
și limba mea, care era fundamentală”, își amintește ea de primii ei ani, la
Oxford, când trebuia să își crească fetița, pe atunci prunc. După zece ani acest
efort îl zărești prin ochii ei, așa cum ți-l povestește. Într-o bună zi se
plimbau împreună, pe drumul dintre Oxford și Londra și fetița a zărit un deal
tăiat în două. ”Dacă dealul a fost tăiat în două de șosea, e tot un deal sau
sunt două?”, a fost Adina Brădeanu întrebată de copil. Pentru mamă a fost ca un
ecou al propriilor meditații asupra depărtării de țară.
Cu umor, Adina Brădeanu își amintește primii ani la Oxford, când stătea acasă,
asemeni multora dintre soțiilor universiatrilor, în timp ce soții mergeau la
bibliotecă.
Mitul reîntoarcerii, la scară mică
Probabil toate lucrurile care nu încap în c.v.-uri, atunci când sunt importante,
devin puncte mitice ale unei istorii personale.
Eterna reîntoarcere în patrie este pe înțelesul fiecărui înstrăinat. Fiecare se
întoarce însă altfel.
Adina Brădeanu s-a întors prin pasiunea ei – documentarul. Același lucru care
i-a desenat destinul în Occident, a reîmpăcat-o cu patria îndepărtată, dar
altfel, serios, meditativ, dur, minuțios.
După cum povestește, viața ei a fost schimbată de o călătorie la Amsterdam, în
1989, când a descoperit documentarul. Peste câțiva ani, ea s-a întors în România
și a lucrat la teza ei de doctorat, dedicată studiourilor de film Sahia, cele
care realizau binecunsocutele filme de dsechidere alb – negru, care rulau
înaintea oricărui lung metraj. Reîntoarcerea a fost ambițioasă și severă. Ea a
sondat, cercetând istoria acestor studiouri, vestite pentru filmul de propagandă
comunistă, fiind atentă la viețile celor care lucrau acolo. Totodată, a cercetat
un lucru care a mirat-o în prima tinerețe și pe care ea îl numește ura oamenilor
față de filmul documentar, identificat datorită comunismului, cu propagandă.
Cercetarea ei este un alt fel de recuperare a identității – românești de această
dată. De la Londra s-a întors un întrebător, cu ochi care scrutează adevăruri și
inutilitatea urii, un ochi care compară istoria României, văzută prin
documentar, cu cea europeană, unde filmul nu este tarat de ideologii.
1500 de filme care schimbă o viață
În 1989, Adina Brădeanu a mers la Amsterdam, la un festival internațional de
film documentar. Acolo a descoperit o cutie de 2/2 metri care avea să-i schimbe
viața. Era o cutie căptușită cu 1500 de casete VHS cu filme documentare. În
fiecare după amiază, se ducea în cutie și se uita la filme. ”Mi-am petrecut doi
ani în cutie, văzând documentare. Stăteam și plângeam”, spune ea. ”Mi-a schimbat
viața. Am învățat foarte mult despre lume și film”, spune ea. S-a întors în
România și de acolo a venit în Marea Britanie, cu familia ei.
O carieră muncită
”Cu multe lacrimi și mult sânge”, descrie ea succint. A avut câțiva ani, în
care, ”ca orice mamă, a fost doar mamă”, apoi a lucrat la doctorat și a început
să predea la Universitatea din Westminster. Pentru doctorat a trebuit să
realizeze 60 de interviuri cu oameni care lucraseră în studiourile Sahia. De ce
oamenii își amintesc cu conotații negative documentarul, s-a întrebat ea. De
unde ura față de documentar? Astăzi e simplu de spus că studiourile Sahia
produceau filme despre marea întrecere socialistă a muncii. Dar vorbind cu
oamenii, ea a descoperit viețile complicate din interiorul instituției, cât de
greu este să judeci în alb și negru. ”Au fost interviuri la care plângeam.
Pentru unii, a lucra acolo a fost o traumă, o frustrare, nu au putut face ce
voiau. Alții au făcut ce voiau”, spune ea. ”Pentru unii a fost un loc călduț, în
care te ascundeai și făceai ce voiai”, comentează sec.Documentare românești în
străinătate
Ea coordonează astăzi, lucrând cu Institutul Cultural Român, proiecte ambițioase
care prezintă în străinătate filme documentare românești, unele produse de
regizori care au lucrat la Sahia. Filmele au fost prezentate, cu introduceri
care să familiarizeze spectatorul cu contextul istoric, la Muzeul de Artă din
Stockholm și la Filmoteca din Madrid.
Proiectul madrilen s-a numit ”Romania, historias recientas” și a avut „un succes
nebun”, spune Adina Brădeanu. A fost un proiect pentru spectatori avizați,
capabili să plieze filmele pe contextul istoric. Filmele au fost proiectate de
pe role și au fost prezentate două dintre producțiile regizorului Ovidiu Bose
Paștina, care a lucrat la Sahia. După experiența sa cu grupul de meditație
transcendentală, Bose Paștina a fost pedepsit de regim și obligat să se limiteze
la filme privind protecția muncii, în regimul comunist. ”De fapt sunt filme
experimentale”, spune Adina Brădeanu, care îți revelează mai mult decât viața
adevărată a a clasei muncitoare.
Acest proiect cultural român include și introduceri de o jumătate de oră, în
care se spun poveștile acestor filme, despre contextul în care erau realizate.
În Spania au fost prezentate și ”Decrețeii” lui Florin Iepan și ”Marele jaf
comunist”, al lui Alexandru Solomon, film care a fost prezentat și pe BBC. Adina
Brădeanu spune că filmele de arhivă din anii comuniști au fost prezentate
alături de producții ale regizorilor tineri români.
După Madrid, spune Adina Brădeanu, a fost contactată de străini care nu știau de
unde să cumpere DVD-uri cu filmele documnetare.”Cu documentarul, realul stă
lângă tine”
Întrebată dacă filmul documentar nu a ajutat la atenuarea durității experienței
emigrației, a despărțirii de țară, ea a răspuns că, de fapt, ”filmul documentar
nu amortizează ci exacerbează”. ”Ficțiunea este amorțitoare. Vezi ca să intri în
povești. Cu documentarul, realul stă lângă tine și durerea faptului că unele
dintre acele lucruri s-au întâmplat. Ai conștiința faptului că s-au întâmplat și
este un soi de responsabilizare”, precizează ea.
Dansul rupturii de țară
”Am văzut un film (…) dsepre emigrația cambodgiană din Long Island. Începea cu
o secvență de dans. După care, unul dintre specialiști venea și explica ce se
întâmpla acolo. (…) Arăta cu mâinile cum dansezi ruptura de țară. Se apropiau
și se îndepărtau ca și cum ai rupe o hârtie, ca și cum ai întinde o ață. Așa
dansezi ruptura de țară”, spune ea evocând un documentar văzut recent.
Adina Brădeanu scrie despre film, lucrează cu studenții la Universitatea
Westminster și este pasionată de new – media. De trei ani, ea lucrează și la
Bodleian Library, una dintre ceel mai vestite biblioteci britanice. Munca ei se
referă la colecții de carte românească și la studii de lingvistică.
