Menu
in

“Aici ne-am croit o nouă viaţă”



Sunt încă la început de drum, aşa cum le place să spună şi recunosc, sunt unii dintre cei mai optimişti oameni pe care i-am cunoscut. Mihaela Buibas este educatoare, iar Cristi, soţul ei, lucrează în construcţii. În timpul liber cei doi se ocupă de fotografie. Şi-au deschis un studio foto şi încearcă să îşi clădească încet-încet un nume în UK.

 

Mihaela Buibaş (37 de ani) şi soţul ei, Cristian Buibaş (43 de ani) au plecat din Timişoara în 2007. Aveau locuri de muncă bune, avea casa lor, dar au plecat pentru a oferi fetiţei lor o viaţă decentă. Au fost “urniţi”, aşa cum spun chiar ei de sora Mihaelei. Ea şi-a convins sora şi cumnatul să renunţe la viaţa din România şi să înceapă o nouă viaţă în Marea Britanie.

De atunci au trecut patru ani, destul timp pentru ca Mihaela să poată spune cu toată convingerea că ea şi familia ei aparţin deja acestei ţări. «Primul an petrecut în Anglia a fost destul de greu. Noi venim din Timişoara, acolo unde totul este calm, acolo unde totul se desfăşoară lent. Aici, a trebuit, în primul rând, să învăţăm să ţinem pasul cu ceilalţi. Doar dacă ţii ritmul cu restul poţi supravieţui în Anglia. În plus, să te rupi de lângă cei dragi este greu şi să să îţi rupi şi copilul este şi mai greu. Fetiţa noastră, Oana, avea atunci cinci ani. Ne-am temut că nu se va acomoda, că nu o să îi placă aici. În Marea Britanie a început şcoala, aici are acum toţi prietenii. Dacă ne-am întoarce acum în România am bulversa- o. Pentru Oana Marea Britanie este acasă şi România doar ţara unde locuiesc bunicii», povesteşte Mihaela.

Experienţă în fotografie

Mihaela şi Cristian au început să lucreze în domeniul fotografiei din1994 la studioul foto-video “Best SRL” din Timişoara, alături de unul dintre cei mai buni fotografi din oraş, Radu Bilec. «În acei ani făceam pozele de la A la Z. Am mers cu şeful nostru la petreceri, la nunţi. De la el am învăţat meserie. O meserie pe care nu vrem să o uităm. Deocamdată nu putem spune că ne permitem să trăim doar din fotografie. Mai avem mult până acolo.

Eu sunt educatoare în timpul săptămânii, am afacerea mea şi Cristi lucrează în construcţii. Sfârşitul de săptămână este dedicat fotografiei. Deocamdată tatonăm terenul. Vrem să investim în aparatură şi să ajungem să avem caum două, trei evenimente pe lună.

De la fostul nostru şef din Timişoara ştim că nunţile au devenit o adevărată industrie în România. Se construiesc hoteluri, restaurante, doar pentru aceste evenimente. Este ciudat să auzim asta pentru că Timişoara nu prosperă deloc.

Aici nunta este cu totul altceva, prin urmare şi fotografia pentru nuntă este diferită. Englezii preferă pozele naturale, nu le plac fotografiile regizate, aşa cum le plac românilor. Aici, când filmezi la o nuntă, fiecare îşi vede de treaba lui, eşti lăsat să îţi faci meseria. Nimeni nu vine să îţi dea sfaturi. Este, prin urmare, mult mai uşor pentru noi să filmăm aici. îi apreciez sincer pe englezi pentru naturaleţea lor», mai spune Mihaela.

Propria grădiniţă

Primul loc de muncă al Mihaelei a fost ca nanny pentru fetiţa unei scriitoare, în Chelsea. «Eram puţin speriată. I-am spus mamei fetiţei că nu ştiu ce poate învăţa copilul ei de la mine, având în vedere că engleza mea nu era extraordinară. Replica m-a surprins: “Am nevoie de cineva de încredere, pentru că îi las copilul în grijă”. Este un om extraordinar, scriitoare, fascinată de Transilvania, a şi scris o carte despre meleagurile transilvănene. După această perioadă ca nanny am urmat un colegiu pentru creşterea copiilor. Ţin minte că mă regăseam în toate exemplele care ni se dădeau la cursuri. După absolvirea cursurilor am început propria afacere. Am propria grădiniţă, mă ocup de copii cu vârste cuprinse între câteva luni şi opt ani. Ce pot spune? Fac ce îmi place. Aici copiii sunt mult mai individuali, sunt lăsaţi să se descurce.

Mie una îmi place stilul englezilor de viaţă. Când părintele vrea să facă ceva în care copilul este implicat, copilul este întrebat mereu. Este vorba de lucruri minore, desigur. }in minte că aveam un copil de trei ani. Mama l-a rugat să ia haina pe el înainte să iasă din casă pentru că era frig. Copilul a început să plângă şi nu a vrut să se îmbrace. Mama nu a insistat, l-a lăsat să iasă cum vrea. Desigur că după câteva minute, copilul a cerut haina. Îi era frig. Dacă acelaşi lucru s-ar fi întâmplt în România sunt sigură că mama l-ar fi certat pe copil, eventual i-ar fi şi dat o palmă.

Aici, dacă ai un copil, sau mai mulţi, nu înseamnă că nu mai ai viaţa ta. îmi aduc aminte ce îmi spunea bunica când am avut-o pe fetiţa noastră. “Gata, acum copilul este pe primul loc. Gata cu ieşirile, cu plimbările”. În România a avea un copil înseamnă să renunţi la viaţa ta. Lucru total greşit. Trebuie să nu renunţi la viaţa ta, trebuie să ai grijă şi de tine în continuare. Aşa este aici. Copilul învaţă să se hrănească singur de la un an. Învaţă să ia propriile decizii, învaţă să fie independent», mai spune Mihaela.

O viaţă decentă

«Mergem cam de două ori pe an în România. Nu pot spune că ne lipseşte viaţa de acolo. Aici eşti tratat ca om, modul de viaţă de acasă nu te face să te simţi ca aici. În această ţară am învăţat că este absolut uman să duci o viaţă decentă, să îţi permiţi să vizitezi locuri frumoase, să poţi mânca uneori în oraş, să nu te gândeşti doar de unde şi cum sa faci rost de bani ca să plăteşti datoriile, aşa cum se întâmpla din păcate în România.

Acum patru ani venem aici ca să ne croim o nouă viaţă. Credem că am reuşit şi suntem mândri de asta. Este păcat că în România nu se poate trăi decent, dar noi nu regretăm că suntem aici. Ştim că Oana va avea un viitor mai bun aici şi că, de ce nu, visele noastre legate de fotografie vor deveni realitate”, mai spune Mihaela.

Oana Grigore

Faceți clic pentru a evalua această postare!
[Total: 0 In medie: 0]
Exit mobile version