Maria Cristiana Tudose
Lasă că acolo se câștigă bine. Lasă că prin străinătate nu este ca în România, aici este tare greu. Lasă, nu te văita, că acolo munciți dar măcar câștigați bine. Ce bine este de voi! Ce norocoși sunteți! Te vaiți că-ți este dor de România? Cine te-a pus să pleci? Lasă că acolo aveți! Ce ne-ai adus? Știți acel moment în care sunteți sătui de anumite concepții greșite? De fiecare dată vă simțiți obligați față de ceilalți și încercați să ajutați pentru că vă simțiți mai norocoși doar pentru că nu locuiți în România.
Am obosit să mă tot repet: în străinătate banii nu pică din cer. Fiecare om, fiecare femeie, fiecare copil, când a ajuns într-o țară străină, s-a simțit ca un pește pe uscat. La propriu. Era singur. El și noul șef sau noii colegi. Ea și șeful. Copilul și învățătorii. O limbă nouă, un loc nou, nimeni pe care să te poți baza. Nu numai că n-ai pe cine conta atunci când dai de greu: trebuie să stai în alertă, să ai grijă cine-ți este prieten, cui oferi încrederea ta și în ce fel de grup ajungi.
Un om nu pleacă de acasă, printre străini, de dragul vieții. Nu, pleacă pentru ceva mai bun. Să nu credeți că o persoană este așteptată cu brațele deschise printre străini, din păcate nu avem o faimă bună. Să nu credeți că lucrurile merg ca pe roate, că ajungi, te angajează cineva imediat, îți oferă o casă, un contract și lucrurile merg super bine. Basme, povești pe care unii oameni, cei care stau cu mâinile în buzunar pierzând ziua pe la colț de stradă, le-au spus pentru a se simți mai puțin putori.
Să nu credeți că în străinătate înotăm în euroi. Euroii se muncesc, domnilor! Nu aleargă nimeni după tine cu un loc de muncă, nu-ți oferă nimeni ceva doar pentru că ai zâmbet frumos și frunte palidă. Când îți iei viața de la capăt, trebuie să câștigi încrederea unor necunoscuți, să te interesezi, să fii atent la ce semnezi, să citești de o mie de ori, să asculți doamna de la un birou cu urechile ciulite, să cauți în dicționar cuvinte de care nu ai habar și să-ți controlezi frica pentru că întotdeauna pot apărea probleme.
Într-o zi priveam atent mâinile tatălui meu și mamei mele. Mâini muncite, obosite și umflate. De i-aș strânge pe cei din țară, mulți ar spune că suntem norocoși, că am avut parte de o viață bună, că avem tot ce ne-am dorit și că na… SUNTEM NOROCOȘI, NENE! Norocoși? Mă bufnește râsul! Da, probabil am fost ajutați de multe ori de soartă dar știți ce contează? Voința și munca depusă.
Nu-mi este rușine să o spun: ca un copil de emigranți, simt că niciodată nu voi fi înstare să-i depășesc pe ai mei, să fac mai mult decât ei! De ce? Simplu. Pentru că generația părinților mei este o generație de oameni cu voință! N-au zile de odihnă, nu știu care-i dimineața și care-i seară, nu știu ce înseamnă concediu sau vacanță. Eu, copilul lor, am datoria de a le cumpăra un bilet pentru a-i trimite, forțat, într-o croazieră! Eu, copilul lor, știu cât au muncit pentru o viață mai bună și știu că norocul a contat extrem de puțin.
În spatele bunătăților aduse în țară, a cadourilor și ale surprizelor se ascund lacrimi, momente de tristețe și singurătate, înjosire și sacrificii. Dacă n-ați încercat măcar o zi, dacă n-ați fost în pielea unui om care nu-nțelege nici măcar un cuvânt din ceea ce i se spune, dacă nu știți ce înseamnă să te trimită după sapă și să te întorci cu furcă pentru habar n-ai, dacă nu știți ce înseamnă să n-ai prieteni pentru că ești străini, atunci n-ai dreptul la o părere.
