Educaţia,mediul familial şi dezvoltarea afectivității au un rol foarte important în dezvoltarea generală (fizica şi emoțională) a copilului.
În urma multor cercetări s-a dovedit că un climat de violenţă şi insecuritate a generat în rândul copiilor un autentic blocaj afectiv care,la rândul său,a stopat mecanismele creşterii somatice(fizice), corporale. Şi mai mult decât atât,în viaţa lor psihică au apărut modificări radicale. De exemplu,performanţele intelectuale ale majorităţii copiilor proveniţi din astfel de medii nu depășesc nivelul mediocrităţii.
Copii care provin dintr-un climat de violență devin nesociabili şi introvertiţi şi au predispoziţie mai mare spre anumite îmbolnăviri cum ar fi ticuri de tot felul şi predispoziţie spre violenţă şi comportament delicvent.
Creşterea afectivă este o evoluţie în contact cu alţii, care permite copilului în intimitatea lui de a se interioriza şi a-şi crea propria scară de valori.
După cum am mai explicat, atitudinea este foarte importantă. Şi în cazul acesta există două atitudini ale adulţilor care pot influenţa evoluţia normală a vieţii afective ale copilului.
1. Atitudinea rece si rigiditatea părinților şi mai ales a mamei creează carenţe afective. În momentul în care copilul este permanent brutalizat și i se impun mereu „tipare”,acesta poate ajunge până la stări de nelinişte chiar şi instabilitate. În cazul în care copilul este supus unui tratament acaparator sau mai precis când copilul este controlat tot timpul acesta v-a căuta afectivitate în afara familiei sau dimpotrivă v-a deveni apatic si se v-a retrage în sine alţii pot deveni chiar agresivi si violenţi.
2. A doua atitudine nocivă asupra copiilor este „dragostea excesivă”. Aceasta se explică prin amplificarea până la fanatism a grijilor pentru emoţiile si sentimentele copilului. Atenţie nu sufocaţi copiii! Copiii trebuie lăsaţi să descopere lumea înconjurătoare pentru a învăța să se descopere pe sine!
Pentru a evita aceste atitudini este necesară cunoașterea dezvoltării afective.
De la 0-1 an reacţiile afective sunt primare, dar foarte importante. În primele săptămâni totul este dominat de relaţia aproape parazitară cu mama care ţine locul Eu-lui copilului. După câteva săptămâni şi mai ales după 3luni apar nuanţe ale vieţii emoţionale (cum ar fi ca exemplu zâmbetul ).Între 3şi 6 luni copilul manifestă mirarea,frica,simpatia,antipatia,curiozitatea(afectivă)faţă de persoanele străine. După șapte luni începe „jocul afectiv”(la apariţia unei persoane nesimpatizate întoarce capul să nu o vadă), tot acum încep să apară primele manifestări de gelozie. La 8-9 luni, copilul se ruşinează și ştie să simuleze supărarea.
De la 10 luni copilul ştie să simuleze şi plânsul excesiv pentru a obține atenţie, iar la un an deja nu se mai apropie şi nu se mai uită deloc la persoanele care l-au supărat. Tot de la un an copilul ştie să îşi folosească reacţiile emoţionale ca mijloc de comunicare intenţionată.
În prima copilărie, 1-2 ani, experiența proprie îi îmbogățește copilului viaţa afectivă. Lumea începe să îşi piardă misterele,iar răspunsurile emoţionale i se multiplică. Dar aceste noi posibilități îl separă treptat de mamă care la rândul ei se teme să nu-l „piardă”. Vârsta de 2 ani este un moment delicat când apar conflictele cu mama dacă ea nu are tact și răbdare.
Vârsta preşcolara 3-5 ani este o etapă decisivă. În funcţie de relaţia tată-mamă, copilul îşi formează o „imagine a tatălui”care de cele mai multe ori este aceea de „stăpân”, cel care deţine puterea și autoritatea. Dacă relațiile dintre părinţi nu sunt fireşti, atunci se nasc sentimente de gelozie, până la complexul Oedip sau complexul Electrei (atracția puternică a unui copil faţă de părintele de sex opus).
În aceasta perioadă şi etapă a dezvoltării afective , copilului i se formează atitudini,deprinderi ,reguli de comportare şi de disciplină.
Atenţie! În această perioadă, copilul are tendinţa să creadă tot ce îi spun părinţii, dar dacă descoperă opoziţii sau descoperă că este îndrumat greşit atunci se produc fisuri în relaţiile afective cu familia şi, o dată dezamăgit, acesta nu va mai crede nimic.
Vârsta şcolară, 5-7ani
O dată cu şcoala, copilul păşeşte în lumea extrafamilială, perioadă când se dezvoltă şi nevoia copilului de a-şi crea şi ataşamente. Şcoală îi aduce experienţa grupului şi a perechii (colega sau colegul). Prin intermediul colegilor, descoperă şi alte moduri de relaţii părinţi copii pe care le compară cu cele din familia sa. Grupului impus(clasă) ii se suprapun grupurile de prieteni,după alegere şi preferinţă. În tot acest context,copilul evoluează şi se afirmă, iar sentimentele şi emoţiile i se diversifică. Conştiinţa de sine este mai întâi narcisista şi egocentrică,apoi laudativă şi critică, este momentul în care copilul încearcă să se valorifice pe sine (valorificarea propriului EU).
Pe măsură ce creşte, copilul are nevoie de înţelegere, aprobare, ajutor şi afectivitatea ambilor părinţi şi a adulţilor în general.
Necunoaşterea acestor particularităţi ale dezvoltării afective face ca mulţi copii să trăiască adevărate şocuri emoţionale pentru că „cei mari” ,din indiferenţă sau din cauza carenţelor educative,transformă afectivitatea necesară relaţiilor copii-tineri-adulţi,într-un imperiu al urii, dominat de stări de izolare, de anxietate, de sentimentul singurătăţii şi al deziluziilor.
Aşadar, dragi părinţi, informaţi-vă atunci când nu ştiţi cum să vă comportaţi cu copiii şi, nu uitaţi, atitudinea pozitivă stă la baza unei educaţii bune!
Silvia Gerea
Psiholog,Consultant şi Psihoterapeut
