Maestrul Daniel Prapone s-a născut în 1957 la Craiova. A părăsit România în decembrie 1988, trecând ilegal graniţele Europei de Est, odisee care aproape l-a costat sănătatea, ajungând în prima fază în Austria, mai apoi stabilindu-se în Germania Federală. Este proprietarul unei galerii de pictură în Nürnberg, expunând însă permanent din lucrările sale în Miami, USA, fiind astăzi un renumit artist, participând la prestigioase vernisaje internaţionale.
Domnule Prapone, într-o metaforă tragică s-ar putea spune că “sataniştii”, aşa au fost numiţi de către unii, iubitorii de muzică rock surprinşii de flăcările din clubul Colectiv, au fost arşi pe rug, ca la Inchiziţie. Dar al cui este “păcatul”? Cine este, în fapt, cel care păcătuieşte în această dramă continuă, fiindcă, iată, în fiecare zi ne părăsesc dintre cei răniţi foarte grav?
«La locul şi la momentul nepotrivit a hotărât destinul, noi fiind participanţi la destin, prin încredere: nu ne uităm, atunci când frecventam un club, sau mergem la un concert, după extinctoare de incendiu. Responsabilitatea nu este la noi. În timp ce noi oferim încredere, ce primim înapoi de la prestatorul de servicii? Moartea? “Satanişti”? Dar cei care spun asta, au uitat că ascultau rock cu “Phoenix”, cu frică să nu-i prindă securitatea, pe vremea lui Ceauşescu? “Satanismul” este doar răutatea din noi.»
Sunteţi un artist român în diaspora, expuneţi picturile şi sculpturile dumneavoastră în galerii permanente din Nürnberg, dar şi în Miami/USA. Aşadar un cosmopolit. Este o despărţire definitivă de România?
«Nu există graniţe pe acest pământ pentru acela ce vrea să creeze! Setea de cunoaştere împinge creatorul de artă către mişcare în lumea largă, el doreşte să cunoască şi să înveţe cât mai mult. Atâta timp cât în venele mele curge sânge românesc, mă consider român oriunde aş fi. Brâncuşi purta în pelerinajele sale de la Paris până la New York ie românească.»
«Am o mare bucurie când ating apogeul creaţiei, prin reacţie; când văd că rezultatul căutărilor mele trezeşte curiozitatea pasionatului de artă. Pasionatul de artă nu trebuie să fie neapărat un” profesionist”, dar curiozitatea aceea sinceră, de a pune întrebări, nu de a cumpăra cu orice preţ artă, mă atinge sufleteşte. Pentru mine este foarte important ca între pasionatul de artă şi artistul Prapone să existe o punte de legătură spirituală.»
«Noi de fapt transmitem sentimente prin creaţia noastră. Persoana care are timp să-şi redescopere sentimentele prin această alianţă, face parte din personajele fericite, pozitive şi nu din cele negative. Creaţia în sine este de fapt regiunea de îmblânzire a omului. Cei care nu au timp pentru aşa ceva cad în regiunea cealaltă, a uitării şi a nesimţirii. Nesimţirea face pe unii să urască! Noi cei care creăm, ştim să dăruim. Pe când cei care nu pricep ce este un dar, sunt lipsiţi de orice.»
Cine este artizanul, în opinia dumneavoastră şi care este scopul urmărit în “despicarea” românilor între “ei” şi “noi”? Este o divizare controlată? S-a reproşat diasporei, nu arareori, că a “trădat” ţara, părăsind-o. Sau că l-a “instalat” pe Iohannis la Cotroceni.
«Diaspora a luat parte la un vot firesc şi de drept! Cei ce îl cunoşteau mai bine pe Iohannis au fost cei din România, nu diaspora. Fiecare dintre noi are dreptul de a-şi decide continuarea destinului. Mentalităţile sunt diferite, dar oamenii sunt cei care iau parte la schimbarea destinului uman. Emigrarea există de mii de ani. Ne mişcăm de fapt pe acelaşi pământ, cine pe cine trădează? Românul nu înţelege, din păcate, discordanţa timpului.»
Ce se întâmplă cu visul nostru de naţiune unită, domnule Prapone? De ce luptăm frate contra frate?
«Nu este o luptă! Este o invidie care vine din neînţelegere, din necunoaştere a realităţii efortului. Românii suferă cronic de această boală: invidia!»
Datoraţi ceva României? În sens filosofic, desigur. Germaniei, poate?
«Nu este cumva o datorie reciprocă? Atâta timp cât eu am avut şi am tot respectul pentru români, aştept la rândul meu să fiu respectat de ei. Am lucrat o vreme în România ca salvamar. Am salvat vieţi! Dumnezeu m-a pus la grea încercare, fiindcă nu le-am putut salva pe toate. Dar am salvat vieţi în ţara mea! Ca artist, atâta timp cât mi-am transmis mesajul meu nu numai românilor, cred că am oferit cea mai înaltă formula de prietenie.»
Aţi parcurs drumul dinspre trecutul românesc înspre prezentul german. La ce kilometru al democraţiei sale se afla astăzi România?
«Urmărind, demonstrând astfel că mă interesează evoluţia societăţii româneşti, cred că România merge pe un drum greu de străbătut, un drum în ceaţă, confuz. Probabil există un sistem politic care bâjbâie, nu dă roadele care trebuie. Într-un cuvânt spus, cred că ar trebui ca românii să se gândească la sinceritate.»
Cum apare din sânul societăţii civile un lider? Cine ar trebuie el să fie? Este lipsă de experienţă politică un handicap?
«Hai să vă spun o istorioară cu tâlc: un leu, regele animalelor aşadar, a fost ţinut mulţi ani închis într-o cuşcă. Împrejurul cuştii se plimba, nestingherită, o turmă de căprioare. Destinul face ca leul, într-o bună zi, să evadeze din cuşcă. A devorat, desigur, toate căprioarele acelea. Dar a murit şi el, din lăcomie!»
Ce reprezintă arta, cultură, ce rol joacă nivelul de cultura în echilibrul social al unei ţări, chiar în destinul ei?
«În acest context arta este ca o gură de apă în deşert. O societate lipsită de artă este putredă, fără viitor şi fără istorie. Arta vine din popor şi merge la popor. Dacă din cauza evenimentelor agitate din ultima perioadă poporul a ignorat sau mai bine spus, nu a vrut să vadă că există speranţă prin artă, a ajuns la ceea ce nu am dorit: să se învrăjbească toţi, să uite de iubire, armonie şi frumuseţe. Dorinţa creatorului de artă este ca oamenii să încerce să privească cât mai mult natura şi tot ce mişcă în jurul ei. Oamenii ar câştiga multe făcând aceasta, societatea deci, ar avea de câştigat.»
Lucian Ţârlea, Nürnberg
