Pentru a-ţi părăsi ţara şi a merge în străinătate ai nevoie de o doză de curaj. În România, acest curaj nu este apreciat. Emigrantul este privit de multe ori ca un străin, cu bani şi cu aere de occident.
Motivele emigrării sunt din cele mai diverse – unii au plecat efectiv de foame, din cauza datoriilor, alţii s-au săturat de corupţie, sunt şi oameni care au simţit că au toate uşile închise în România şi, fireşte, sunt aventurierii, cei care au vrut pur şi simplu o viaţa nouă. Din orice categorie ar fi, emigrantii sunt oameni curajoşi.
Cei care s-au întors în vizită în România s-au lovit de o nouă problemă – “problema celui plecat”: Ai emigrat? Nu mai eşti aşa de român ca noi, cei care am rămas.
Am întrebat câţiva români din UK cum s-au simţit în vizita în România, cum sunt văzuţi ca emigranţi:
Cristian D. din Londra, programator:
Românii din România îi privesc pe emigranţi ca pe nişte străini. Întors din UK în România, foştii prieteni te vor întreba dacă poţi să le recomanzi şi lor un loc de muncă, dacă ai să le dai bani, cadouri, sau vor încercă să se folosească de tine în diverse moduri. Sunt puţini cei care te întreabă dacă ţi-e bine, dacă ai nevoie de ceva sau dacă nu cumva i-ai uitat între timp.
Nimeni, dar absolut nimeni nu m-a întrebat ce am învăţat nou şi ce se poate aplica în România. Nimeni nu m-a întrebat de vreo idee de afacere. Cel mai mult am fost întrebat ce pot trimite din Anglia şi e ieftin aici şi scump în România.
Am simţit uneori că de vină este şi clasa politică, cea care ne-a făcut să ne simtim chiar bine că am plecat. Sunt conştient că fără cei care au plecat, România are şanse mici să-şi revină. Au plecat cei mai buni oameni.
Românii – de la politicieni până la cei care comentează prin ziare – nu ne mai vor. Şi nu pot să înţeleg de ce. Pentru mine e mai important să trăiesc bine şi să ofer un viitor familiei. Dacă nu o pot face în România, o fac în Anglia. Dar ei au ales să trăiască în România şi nu acceptă faptul că putem avea păreri diferite despre viaţă sau că putem învăţa unii de la ceilalţi.
Marian T., inginer în construcţii, Londra:
Cu cât trece timpul, cu atât mă simt mai departe de România. E firesc, toţi vrem să ne întoarcem acasă cândva, la pensie, dar văd că visul acesta este tot mai departe.
Dacă m-aş simţi bine primit şi încurajat să mă întorc în România, ori prin legi bune pentru întreprinzători, prin corectitudine sau pur şi simplu prin respectul celorlalţi, aş face-o bucuros şi mâine. Dar o ţară întreagă nu se schimbă peste noapte.
De fiecare dată când am mers în România am încercat să fac ceva, să îi învăţ pe vecini câte un lucru. De exemplu am încercat să strâng semnături de la vecini să mutăm o trecere de pietoni plasată prost şi să modifice primăria limita de viteză pe stradă – mi se părea mie că maşinile circulă prea repede şi sunt mulţi copii care se joacă pe stradă. M-am lovit de o indiferenţă cruntă – nu vor să schimbe nimic, nu-i interesează. Ba mai mult, se uitau la mine ca la un nebun. Au rămas cu senzaţia că nu se poate schimba nimic, de pe vremea comunismului şi când cineva vrea să schimbe ceva, îl descurajează de cum deschide gura.
Bun, am dat vina pe comunism, dar nu cred că e numai asta. Este şi un orgoliu prostesc – oamenii pe care-i cunosc gândesc despre mine că sunt plecat de mult timp şi că nu e cazul să îi învăţ eu pe ei ce să facă. Din punctul meu de vedere ar trebui să absoarbă informaţia că nişte bureţi, pentru că nu degeaba Anglia e cu 50 de ani înaintea României.
Daniel T., Security Guard, Southampton:
Când plec către România sunt încântat ca un copil care merge la DisneyLand. Mă bucur că o să îmi văd prietenii, să aud vorbindu-se româneşte, să nu mă mai întrebe nimeni de unde sunt şi ce caut aici.
Când ajung în faţa blocului unde am crescut, îmi trece tot entuziasmul. Primul care mă salută îmi spune – ce faci bodyguardule, te-ai întors pe la noi, ăştia mai fraieri?
Nu înţeleg răutatea asta din partea unor oameni lângă care am copilărit. Meseria mea nu e cea mai frumoasă şi nu corespunde cu calificările mele. Dar nu cred că e numai vina mea că nu am găsit în România un loc de muncă din care să trăiesc decent.
Acum nu vorbesc de prieteni şi familie, vorbesc de cunoştinţe, pentru că prietenii nu te judecă. Te judecă tot felul de cunoştinţe care îţi dau impresia că-ţi sunt sau nu prieteni în funcţie de cum bate vantul în ziua respectivă.
De ei sunt judecat, privit că un trădător de ţară. De ce? – pentru că mi-am dorit să traiesc decent dintr-o meserie oarecare într-o ţară în care munca este plătită?
Nu am pretenţii să fiu respectat pentru că exist, dar mi se pare ciudată răutatea şi încrâncenarea care există în România faţă de emigranţi, n-o înţeleg.
Ioana V., Londra:
Emigranţii care se întorc în România, în vizită sau de tot, sunt priviţi de sus iniţial. Oamenii sunt orgolioşi, e ca şi cum ei sunt nevestele şi tu i-ai părăsit, cam aşa se comportă.
Raţional, românii din România ar trebui să mulţumească emigranţilor, pentru că fără ei România ar fi în faliment şi cel mai probabil ar fi şi de vânzare. Din păcate sentimentele înving în primă fază raţiunea.
Şi eu m-am simţit puţin discriminată în România, discriminată de cei care ştiau că de fapt trăiesc în Anglia. Dar numai pentru puţin timp, e doar o chestie care trece in 10 minute. Până la urmă nu cred că e vina lor ca indivizi, ci a culturii populare – dacă a plecat are bani şi deja are nasul pe sus.
