O duminică la slujba din biserica ortodoxă din Fleet Street, 186, poate părea oricui se simte departe de ţară şi înstrăinat o întoarcere în timp şi spaţiu, în vremuri senine, acasă. Nu există tulburare în sânul românilor strânşi în biserică, duminica, veniţi unii de la mare depărtare, alţii cu copii, unii în cărucioare cu rotile. Slujba, corul, rugăciunea comună, praznicul de pomană – toate vin către oameni ca din sânul unei Românii atemporale.
Biserica ortodoxă din Fleet Street este unică în Marea Britanie, motiv pentru care lăcaşul este plin până la refuz de oameni. Porţile împărăteşti sunt aduse de la mânăstirea Antim, din România, iar aici oficiază părintele Silviu Petre Pufulete, alături de alţi părinţi.
O linie fină separă lumea britanică de românitatea dinăuntrul bisericii. Auzi cuvinte româneşti din stradă, iar lumea românească începe imediat, la simpla lor rostire. Graniţa dintre Marea Britanie şi România este delimitată abstract, dar atât de precis, de cuvinte, în aer. De cum treci pragul porţii vezi feţe binecunoscute, gesturi familiare şi te simţi în România, între zidurile acestei vestite catedrale britanice.
La intrare, românii distribuie ziarele româneşti alăturate, “Ziarul românesc” şi “Diaspora”. Stau aşezaţi, precum creştinii în porţi, duminica, sau la sfârşitul zilei. Ziarele sunt distribuite tuturor celor care trec, în frăţietate şi pace. Un aer uitat al vremurilor liniştite de demult, străine de schimbările prin care trec toţi, te prinde în gesturile simple ale tuturor, doar ca să-ţi reaminteşti parcă cine eşti şi de unde vii.
Nici un efort în preacinstita adunare. Nimeni nu încearcă nici un gest deplasat. Dincolo de oamenii care vând ziare, găseşti în pridvorul bisericii, cap la cap oameni care stau de vorbă încetişor şi vând tămîie, lumânări, aşa cum se obişnuieşte în biserici, acasă. Preţurile sunt pe măsura posibilităţilor tuturor.
Unul şi toţi
Slujba de duminică însă începe dincolo de pridvor, unde te afli dintr-o dată doar unul, un oarecare al neamului tău. Biserica este plină de români. Stau aşezaţi în stranele catolice, spre diferenţă de slujbele de acasă, unde se stă în picioare. Oamenii sunt răspândiţi peste tot, stau pe lângă ziduri, aşezaţi pe băncuţe răzleţe, ascunşi prin cotloane. Biserica e plină de oameni tineri, cupluri şi familii. Copiii vin şi trec nestingheriţi, inocenţi. Deşi este atât de aglomerat şi trec mereu români cu copii în braţe sau de mână, familii numeroase, oamenii îşi fac loc unul altuia fără o urmă de ghiont sau de supărare sau de iritare. O pace profundă vine din fiecare, pe căi neştiute. În altar, în faţa porţilor împărăteşti sunt icoanele mari, cele pe care orice român le ştie de acasă: a Mântuitorului Iisus şi a Fecioarei Precurate Maria. Icoanele sunt aduse din România. Dar marea majoritate a românilor ascultă slujba cu capul plecat şi plutesc peste creştetele lor doar vocile preoţilor şi ale corului bisericesc.
În timpul slujbei, care durează până după prânz, nimeni nu mişcă în strane şi foarte puţini se dezlipesc de la locul lor. Duminică, părintele Silviu Petre Pufulete a citit din Evanghelia după Matei pilda slăbănogului.
“Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte.
Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?
Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?
Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere.”
O duminică în comunitate
Preoţii au spus oamenilor după citirea Sfintelor Scripturi că o bună conduită lumească fereşte corpurile oamenilor de boală, semn de păcat.
După încheierea slujbei, s-a văzut în biserică un lucru rar. Românii veniţi au rămas împreună în lăcaş, unii cu treburi.
Ceilalţi, marea majoritate, ca într-o mare familie, au rămas ore întregi după slujbă doar pentru a schimba câteva vorbe. Alţii au stat la aprins lumânări. Alţii s-au prins în rând pentru a fi miruiţi de preoţi şi a primi împărtăşania. Oamenii au stat în faţa porţilor împărăteşti pentru a vorbi cu preoţii. între timp, copiii se jucau în biserică şi alergau pe trepte, în timp ce părinţii sau bunicii lor vorbeau. Mame şi naşe cu lumânări de botez aşteptau începerea serviciului preoţesc. Între timp, în jurul meselor de pomană, încărcate, se strânsese pe lângă colaci, ciorchine de oameni.
Monument istoric din Evul mediu
Biserica St. Dunstan-in-the-West din Fleet Street, unde se află parohia ortodoxă românească este un monument istoric, datând din Evul Mediu, din anul 988. A supravieţuit marelui incendiu care a devastat Londra în secolul XVII şi bombardamentelor din cel de-al doilea război mondial. Acum este singura biserică anglicană în care se află o parohie ortodoxă. Aici se află sculpturi istorice, iar înăuntre există o orgă din 1674, refăcută integral. Biserica este menţionată în textele clasicilor britanici, de la Lord Byron, la Walter Scott şi Charles Dickens. Marele poet englez John Donne a slujit în biserică, iar poetul John Milton a găsit un editor pentru poemele sale în grădina lăcaşului. înăuntru se află o statuie a reginei Elisabeta I.
St. Dunstan este unul dintre cei mai proeminenţi sfinţi anglo-saxoni. Aurar, călugăr şi erudit el a trăit în secolul X, a devenit arhiepiscop şi a avut poziţii politice pacifiste.
Biserica din St. Dunstan este considerată un centru de rugăciune al unităţii creştine. Iconostasul, porţile împărăteşti ale altarului, unde nu au acces decât preoţii, a fost adus de la mânăstirea Antim, în 1966. Altarul este vechi de o sută de ani. Înăuntru există altare dedicate comunităţii catolice, bisericii asiriene de est, precum şi ortodoxiei orientale, armene, copte, etiopiene, siriene, siro-indiene precum şi altare ale bisericilor luterane şi reformate.
Speranţă, pace şi putere
Nicoleta trăieşte în Epping, Londra, împreună cu toată familia ei. A venit duminica la biserică împreună cu copiii ei, Ana şi Richard, şi cu naşa ei, o româncă trăitoare în mânăstire, în România. Naşa ei a stat opt ani într-o stăreţie de maici şi, în biserică este precum argintul viu. Vine şi umblă printre creştinii români, se întoarce din nou la Nicoleta, să mai schimbe două vorbe şi pleacă iar printre oameni.
Nicoleta a rămas după slujbă, ca atâţia alţi români. Aşezată pe o bancă, în timp ce copii se joacă cuminţi, ea spune că este din Câmpulung Muscel şi trăieşte de ani buni în Marea Britanie. A fost impresionată de slujbă şi spune că de fapt, biserica este vestită pentru serviciul religios şi pentru vocile corului.
Nicoleta este tânără, dar explică, ceea ce atâţia români ştiu prea bine, anume că a avut o educaţie religioasă de mică: “Am crescut într-o familie religioasă”. De fapt, majoritatea celor prezenţi duminica la biserică sunt români foarte tineri. Nicoleta spune că “a venit special pentru copiii ei, ca ei să aibă o educaţie religioasă”. “Biserica şi religia îţi imprimă cea mai puternică conduită morală”, spune ea.
Nicoleta a încercat să menţină puternice în emigraţie legăturile cu biserica ortodoxă. Copiii ei sunt născuţi în Marea Britanie şi botezaţi ortodox în Marea Britanie. De altfel, se observă lesne în lăcaşul de cult că familii foarte tineri de emigranţi români vin cu prunci şi cu copii după ei la biserică Cât despre ea, Nicoleta spune cu mare delicateţe: “Când ţi se pare că nu mai poţi şi ai obosit, speranţa o găseşti aici. Îţi dă linişte, pace, putere”.
Daniela Maria, o forţă a naturii de 1,50 m
Daniela Maria şi Ana sunt prietene. Stau alături la coadă să fie miruite. Tinere, de până în 25 de ani, trăiesc în împrejurimile Londrei şi au venit de la depărtare ca să asculte slujba.
Cele două prietene s-au cunoscut, de nevoie, în biserică. Ajutau, făceau curat, curăţau cutiile de lumânări. Ana este timidă. A venit în Londra de doar şase luni, iar Daniela Maria are experienţă îndelungată şi mai grea în străinătate.
Ea a venit în urmă cu patru ani şi acum locuieşte în Bellingham, cu mama ei. Pentru Daniela Maria, biserica a fost un refugiu şi un sprijin în vremuri grele.
Ea a trăit în Grecia, în urmă cu patru ani şi apoi a venit în Marea Britanie împreună cu mama ei. Daniela ştie greceşte, dar asta nu a ajutat-o prea mult aici. La sosirea în Anglia, ea şi măicuţa ei au fost necăjite. Diagnosticată cu ciroză, medicii nu îi dădeau mamei Danielei Maria mai mult de trei luni de viaţă.
Daniela Maria este o româncă tânără şi firavă. Micuţă de statură şi subţirică, ochii îi scapără cu fervoare şi agitaţie când îşi reaminteşte cum s-au luptat ele împreună să treacă peste cumpănă, în Marea Britanie. Singure, cu ajutor de la biserică – nu au apelat la serviciile NHS – au umblat pentru a găsi un leac bolii. şi l-au găsit. Mama Danielei Maria a reuşi să facă un transplant şi să îşi revină, spune fata.
După nervozitatea aproape electrică pe care ţi-o transmite Daniela Maria, atunci când povesteşte cumpăna ei, ea are un moment de destindere, ca şi cum ar respira după o mare frică şi un mare efort. “Pe mine biserica m-a ajutat”, îţi spune şi te priveşte cu ochii albaştri, limpezi, lipsiţi de umbre. Astăzi, ea şi prietena ei, ajută cu drag în biserică. Şi în recunoştinţa Danielei Maria pentru fiecare zi câştigată găseşti un sens adunării româneşti în ţară străină, în biserică, tuturor celor care nu se pot desprinde unii de alţii: românilor care nu se îndură să plece şi stau aşezaţi în bănci, celor care mănâncă pomenile, pîine, colaci, bucate aduse de toţi de acasă, celor care beau o gură de vin din păhăruţe de plastic, împreună.
“Mi-a ajutat bunul Dumnezeu”, spune Daniela Maria. Ea vine mereu la biserică şi pe ploaie şi pe vânt asemenea femeilor literaturii române. “Mai ales în posturi”, precizează ea. Nimic nu o opreşte. în aceasta româncă mică de statură licăreşte ceva din forţa eroinelor lui Sadoveanu şi a Anei lui Manole. Dacă prietena ei e timidă, Daniela Maria povesteşte şi te priveşte senin, cu ochi care au trecut dincolo de teamă. Cumva.
Astăzi, Daniela Maria, după ce şi-a mai tras sufletul, se ocupă de ea. A făcut o specializare în Marea Britanie în management imobiliar şi speră să progreseze. “Doamne ajută!”, cum spun românii în biserica de pe Fleet Street, în loc de “bună ziua” şi la “la revedere”, de la cel mai umil creştin, la preoţi.
Oana Iuraşcu
