Dobrin Turdean, 27 ani, a venit la Londra odată cu aderarea României la Uniunea Europeană. A plecat de acasă, de la Câmpia Turzii, doar cu 20 de lire în buzunar, cu speranţa că aici va fi mai bine ca acasă. «Am venit cu 20 de lire în buzunar. Un prieten de acasă mi-a spus că aici se câştigă bine şi că merită să ne încercăm norocul. Am lucrat cu actele unui prieten în primele luni, aveam acelaşi nume. Am avut un noroc enorm cu el şi cu celălalt prieten care m-a adus aici. M-a ajutat să vin aici, mi-a plătit chiria şi mâncarea până m-am pus pe picioare.» A fost prima şi ultima experienţă plăcută cu românii din UK.
Dobrin a urmat în România timp de doi ani cursurile Facultăţii de Medicină Veterinară. Apoi a fost nevoit să renunţe la facultate, să muncească ca să se poată întreţină. «Facultatea de Medicină Veterinară este, după părerea mea, una dintre cele mai grele facultăţi. Nu poţi lipsi de la laboratoare sau cursuri. {i cum ai mei nu mă puteau ajuta cu bani şi eu trebuia să muncesc ca să mă întreţin, vă daţi seama că am luat decizia de a renunţa la facultate. M-am angajat la un service auto. I-am minţit că sunt mecanic şi am primit jobul. Am avut noroc că eram priceput la maşini.» Trei milioane pe lună. Atât câştiga Dobrin ca mecanic auto. “Bani pentru haine şi cam atât” îşi aduce aminte Dobrin.
Două dezamăgiri
Aşa că el şi un prieten s-au decis să devină poliţişti. Au dat examenul de admitere la {coala de Subofiţeri de la Câmpina. În 2003, îşi aduce aminte Dobrin au fost 700 de locuri şi 8000 de candidaţi. «Stiam încă dinainte de examen că 80% dintre locuri sunt deja ocupate de copii ai căror părinţi lucrau în poliţie, dar am zis să încercăm. O nouă dezamăgire în România. În faţa mea au schimbat şablonul de corectare. Aveam 64 de puncte după primul şablon. După al doilea am luat doar 59, suficient cât să nu trec. Am făcut contestaţie, dar ştiţi cum este. Tata era strungar… nu am trecut de contestaţie.»
Dobrin s-a întors acasă după o nouă dezamăgire. A început munca într-o poligrafie din oraş. În doar patru luni a ajuns şeful poligrafiei cu 17 milioane lei vechi salariu. A lucrat până în 2007 acolo, anul venirii în Regatul Unit. “Deşi ajunsesem să am un salariu bun, banii nu erau suficienţi. Sunt dintr-un oraş unde sunt doar 50 de locuri de muncă. Din astea 50 majoritatea sunt locuri de muncă ocupate de poliţişti, profesori şi pompieri. Nu aveam şansa prin urmare să am un loc de muncă şi mai bine plătit.
În ultimele luni, înainte să vin în Anglia, am deschis o firmă împreună cu un văr care lucrase în Italia. Tot în domeniul poligrafiei. Lucram în continuare la poligrafie şi mă ocupam şi de firma noastră. Am început ca neplătitori de TVA. Am avut comenzi mici, apoi am început să mai creştem. Am devenit apoi plătitori de TVA şi imediat statul ne-a pus să plătitm retroactiv tot TVA-ul de când am deschis firma. Am verificat actele şi au considerat că făcusem profit cât să plătim TVA încă de la deschiderea firmei. Vreo 230 de milioane lei vechi, cam cât valora un apartament în Câmpia Turzii. De unde bani? Aşa că am avut o nouă dezamăgire legată de România. Am decis să plec din ţară.»
Concurenţa între români ajunge la duşmănie
Calvarul muncii cu românii
În 2007 a venit la Londra. Primul loc de muncă al lui Dobrin Turdean a fost ca muncitor necalificat la Canary Wharf. «Câştigam 38 de lire pe zi, opt ore, lucram doar în frig. Dar eram bucuros că am reuşit să am de muncă după prima săptămână de venire în Londra. După trei luni am rămas fără muncă, contractul a luat sfârşit. Apoi a început calvarul muncii cu românii. De ce spun calvar? Românii plătesc târziu, puţin, nu plătesc taxele deşi spun că ţi le plătesc. Din păcate ăsta este adevărul. Aşa suntem noi genetic, neserioşi şi duşmănoşi. De la Decebal, de la începuturile noastre, i-am vândut pe toţi, i- am trădat pe toţi. Cum ajungem în funcţii importante, cum începem să furăm, să trădăm, să ne purtăm urât.»
Dobrin crede că din trei străini şi un român, te va vinde mereu românul. «Concurenţa între noi românii este, din păcate, dusă la duşmănie. Este din păcate mai rău decât acasă, dacă lucrezi cu românii. Ai nevoie de relaţii, de cunoştinţe ca să ai de muncă.
Să vă spun de ultimul meu job. Am muncit pentru cineva din Moldova. A zis că ne dă banii la două săptămâni, 85 de lire pe zi. Cele 85 au devenit 65 pentru că a zis că a plătit taxele, dar taxele nu le-a plătit. În plus, când a venit ziua de plată ne-a spus că trebuie să îl căutam acasă. Exact ca în România după 90. “Caută-mă mâine, adu-mi aminte să îţi dau banii…”.
Uneori simt că am plecat degeaba din România. Am dat tot de ai mei. În plus aici nu ai pe nimeni, nu ai mamă, nu ai tată să te poţi împrumuta. Vii acasă după o săptămână de stat în frig, fără bani. Adăugaţi la toate astea faptul că englezii te fac să te simţi chiar ca un străin aici. Îţi zâmbesc, dar tot simţi că nu eşti egalul lor. Deşi sunt dezamăgit de munca cu românii, prietenii mei cei mai buni sunt tot românii. Niciodată nu voi putea să merg la un grătar la un englez, să beau o bere şi să mă simt bine. Voi merge mereu tot la români pentru că noi suntem altfel.»
Vorbe grele
Dobrin îţi aduce aminte că în 2007, pe şantierele din Marea Britanie ţi se vorbea doar cu “mate” sau “mister”. «Acum aud doar înjurături, vorbe urâte. De ce? Este doar vina noastră. Noi suntem o naţie slabă, noi le-am permis orice. Am venit toţi aici petru că banii de acasă nu ne permiteau să trăim şi am acceptat orice salariu şi orice muncă. Noi nu ştim să ne preţuim sau să ne negociem salariile. Pentru că, e bine oricum, atâta cât aveam de muncă.» Deşi îi place organizarea socială şi apreciază grija pe care statul englez o are faţă de cetăţenii săi, Dobrin Turdean ştie că nu se va stabili în Marea Britanie, că locul lui este tot acasă.
«Am venit la muncă aici. Doar atât. în toţi aceşti ani am avut noroc cu soţia mea. Ea a avut încă de la început un loc de muncă constant, nu ca mine joburi de câteva săptămâni sau luni. Dacă nu era ea, de mult eram deja acasă. Oricum sunt sigur că peste trei sau patru ani voi fi acasă, muncind pentru mine. O să încerc că deschid o firmă de instalaţii, cred că serviciile încă merg bine în ţară. Sunt român şi locul meu este în România. Mi-e dor de fratele meu care mă întreabă de ce nu îl aduc aici. O să citească interviul ăsta şi va înţelege de ce.»
Oana Grigore
