in

“Munca îţi ocupă tot timpul, nu ai viaţă socială, eşti şi vei fi mereu considerat un străin”

“Minunat, fantastic, am reuşit să ajung în Anglia”, aşa se gândea în 9 octombrie 2007 Maria Lucean (50 de ani) din Târgovişte. De atunci au trecut patru ani, patru ani în care Mia, aşa cum o ştie toată lumea, a învăţat să iubească această ţară, să aprecieze viaţa de aici, o viaţă ca oricare alta, cu plusuri şi minusuri. După o viaţă petrecută în metalurgie, Mariana Lucean a decis în 2007, la 46 de ani, să vină să muncească ca infirmieră în UK. Era o decizie care îi va schimba definitiv viaţa.



“Eu, Mia care a muncit în acelşi loc de muncă 27 de ani aş fi dat oricât să ajung aici. Şi am dat… 1000£ comision pentru a munci ca health care assistant. Am iubit şi învăţat bine limba engleză în şcoală. Am învăţat la un liceu unde ştiam mai bine ca profesoara mea limba engleză.Totuşi trecuseră mulţi ani. 28 de ani de la absolvirea liceului. Dar ştiţi cum se zice: nevoia te învaţă. Prin urmare în 2007 am decis să vin în Marea Britanie. Eram pentru prima dată în aeroport, pentru prima dată într-o ţară străină, zburam cu avionul pentru prima oară la 46 de ani.

Viaţa m-a făcut să fiu o luptătoare. Am rămas singură cu doi copii de crescut – 5 şi 10 ani – la 32 de ani. Fostul soţ nu m-a ajutat cu nimic niciodată, nu a venit nici în vizită la copii de ziua lor niciodată, a dat doar o pensie alimentară, atât cât a stabilit tribunalul. El a considerat că era deja prea mult. Aşa că eu, o femeie de 1,55 m care lucra în metalurgie, a trebuit să lupt să am mâncare, haine, utilităţi plătite şi tot ce le era necesar copiilor. Greu, foarte greu.

Am început să visez la un job în afară, Anglia părea cea mai bun loc unde puteam veni să muncesc. Am aplicat pe net la tot ce găseam în străinătate şi tot pe net l-am cunoscut pe actualul meu soţ, bărbatul care a fost alaturi de mine în tot ce am vrut să fac, un real ajutor, dar un soţ mai mult virtual pentru că eu sunt aici şi el a rămas în România. Asta este, nu poţi numai să câştigi.

Am plătit agenţia şi am ajuns la muncă aici. Am ajuns în UK cu impresii fantastic de bune despre tot ce însemnă Anglia. Peisajul era extraordinar de frumos, oamenii întâlniţi extrem de amabili. Aici este ţara mea, simt că aparţin acestei naţiuni, îmi ziceam”.

Mereu străin

La 50 de ani Mia nu renunţă la vise, munceşte şi are convingerea că orice român poate avea mult mai mult decât ţara noastră îi poate oferi. “Îmi doream ca toţi colegii cu care am lucrat o viaţă să vadă şi ei ce văd eu: este un superb peisaj pe riviera engleză unde locuiesc.

Am ajuns în Marea Britanie pe 9 octombrie 2007 şi pe 10 dimineaţa am început munca. Am avut cazarea asigurată, un pat mic de o persoană, un dulap tot mic şi o chiuvetă, restul era la comun. Câştigam 6£ pe oră. Mult mai mult decât în ţară. Cu aceşti bani credeţi că îţi mai trebuie ceva? Atunci credeam că banii sunt totul, acum ştiu că alte lucruri sunt mai importante. Locuiam cu indieni, miroasea îngrozitor mâncarea lor. O prietenă a soţului care era în Anglia de mulţi ani mi-a povestit care sunt şi părţile neplăcute din această ţară, dar speram să nu fie aşa şi faptul că ai aşa “mulţi” bani era super”.

Acum, după patru ani de la venire în Marea Britanie, Mia povesteşte şi despre partea nevăzută a vieţii din străinătate: munca îţi ocupă tot timpul, nu ai viaţă socială, eşti şi vei fi mereu considerat un străin. “Îmi place ce fac, mi-a plăcut întotdeauna să ajut oamenii, iar jobul acesta înseamnă să ai grijă de bătrâni bolnavi mintal, incontinenţi etc. Aici niciun pacient nu uită să zică “mulţumesc, te rog frumos” şi asta înseamnă foarte mult. Dar există şi partea urâtă şi adevărată, o parte despre care mulţi dintre noi nu vor să vorbească. Suntem străini în Marea Britanie, suntem români. Celor de aici nu le plac străinii şi românii în special, noi avem o publicitate negativă. Nu aveam şi nici nu am viaţă socială, muncesc şi în orele libere dorm.”

“Unii dintre englezi sunt foarte leneşi”

Priviţi ca sclavi

Mia nu se fereşte să îi critice şi pe cei în ţara cărora a venit să lucreze. “Nu cred că reflectă adevărul sondajele care spun că românii nu se spală, şi aici sunt destui care nu ştiu la ce foloseşte săpunul. Să vă spun şi cum este la muncă. Ne desconsideră, noi muncim pentru că aşa suntem învăţaţi, români, bulgari, polonezi, slovaci, unguri, toţi muncim mult şi foarte bine. Dar uneori suntem priviţi ca nişte sclavi.

Am ajuns să am o impresie foarte bună despre mine şi toţi românii cinstiţi, suntem educaţi, curaţi şi muncitori. Unii dintre englezi sunt foarte leneşi, nu le place să muncească. Sfârşitul de săptămână e sacru. Femei, fete bete criţă e ceva firesc aici la sfârşit de săptămână. Să se îmbrace curat, elegant, nici vorbă. Ei cred că noi străinii suntem angajaţi să muncim pentru ei.

A fost teribil la primul curs – aici facem mereu aşa ceva – m-am îmbrăcat în hainele mele din ţară, care firesc erau foarte ieftine, dar frumoase.Toată lumea era uimita cât de elegantă sunt.

De ce povestesc toate astea? Pentru că noi, românii ar trebui să învăţăm să ne apreciem mai mult. Nu trebuie să conteze dacă eşti român, bulgar sau englez. Contează doar cum eşti tu ca om. Există şi englezi de calitate, desigur. Patronii, angajatorii ne apreciază, ştiu că noi muncim. Dar şi noi, străinii din această ţară suntem de aceeaşi calitate ca şi ei. Toţi suntem oameni, cu plusuri şi minusuri”, mai spune Mia.

“Mă simt aici mai acasă decât în ţara mea”

Şoc în România

E greu în UK, dar avem o viaţă decentă, adică avem ceea ce noi românii, acasă, nu mai avem de mult timp. Mia a fost în concediu acum o lună România. A petrecut acasă câteva zile, alături de familie. Au fost momente fericite şi triste în acelaşi timp. Infirmiera se declară şocată de ceea ce se întâmplă în aceste momente în România.

“Deşi am fost fericită pentru că i-am revăzut pe cei dragi, acest concediu mi-a lăsat un gust amar. M-au uimit problemele din ţară, nu m-aş întoarce acolo. Este greu aici, suntem sclavi, dar avem multă siguranţă şi o viaţă decentă, nu ca în ţară. Aici nu suntem bogaţi, dar trăim decent şi putem trimite şi bani în ţară la familie. îmi amintesc cum şi în ţară vedeam umilinţă şi nesimţire aşa că o accept şi aici. Credeam că voi muri într-un an aici, am slăbit 12 kg în acea perioadă, dar acum am pus înapoi mai mult. Am venit aici pentru bani, să îmi achit băncile, sa plătesc facultatea fetei. Acum le-am achitat pe toate, fata termină în iunie, dar eu mă simt aici mai acasă decât în ţara mea. Păcat”.

O.G.

Faceți clic pentru a evalua această postare!
[Total: 1 In medie: 5]

5 martie 2011

Drepturile angajatului / Concediul medical