Ana Vlad, Adi Voicu şi Diana Munteanu sunt trei dintre tinerii regizori români, care au participat cu producţiile lor la Festivalul de film documentar “Open City”, din Londra. Fac parte cu toţii din noul val de regizori, care s- au lansat în ultimii cinci ani. Alături de Cristi Puiu, preşedintele juriului Festivalului, prieteni şi jurnalişti britanici au participat la o recepţie dată în onoarea lor de Centrul Cultural Român, care de altfel le-a susţinut călduros filmele.
«Colaborăm în mod natural», răspunde Adi Voicu, întrebat cum reuşeşte să lucreze în tandem cu Ana Vlad. Cei doi regizori au participat la festivalul britanic cu “Victoria” şi “Metrobranding – Poveste de dragoste între filme şi obiecte”. Cele două filme fac parte dintr-o trilogie, spune Ana Vlad. Scurtmetrajele fac o minuţioasă analiză a detaliilor vieţii de zi cu zi din România comunistă. «Trilogia ridică problema identităţii”, povesteşte Ana. “Victoria” este un film despre oraşul construit de comunişti de la zero. Un oraş fără istorie. Cine nu îşi aminteşte obiectele care făceau parte din folclorul comunist: tenişii de Drăgăşani, maşina de cusut Ileana, de la Cugir, motoreta Mobra?»
“Metrobranding” este un film despre obiectele unei ere apuse, despre relaţia oamenilor cu ele, despre încăpăţânarea de a le păstra, deşi nu pot folosite. «Fiecare obiect are o poveste, sunt obiecte care erau păstrate în casă şi pe care nu ne înduram să le aruncăm. Oraşele în care erau produse erau oraşe monoindustriale, ca de exemplu Cugirul. Şi oraşele, la rândul lor, sunt ca o maşină a timpului. în unele dintre ele nu s-a schimbat nimic», spune Ana. De ce această privire înapoi asupra unei lumi încremenite în timp, cu obiectele ei inutile?
«Poate era nevoie de timp pentru a fi privite», răspunde Ana. La documentarul despre oraşul Victoria, Ana şi Adi au lucrat un an. Atât a durat documentarea. Au mers în oraş, au căutat în arhive. Adi spune că de multe ori intră în casele oamenilor şi că au învăţat să aibă răbdare cu ei, să nu îi sperie. «Nu intrăm să le aprindem luminile şi să le punem camera în ochi», spune Adi. Cei doi regizori au o amiciţie unică. Nu au dispute în privinţa ideilor, a detaliilor de filmare.
Ambele lor filme au fost produse de “Mandragora”, casa de filme a regizorului consacrat şi multipremiat Cristi Puiu. De altfel, la recepţie cei trei tineri regizori au fost mai mereu împreună, au mâncat şi au stat de vorbă.
“Respect pentru fiecare destin”
Ana spune că feed back-ul britanicilor la filmul ei a fost neaşteptat. «Există o diferenţă de percepţie faţă de obiecte între Occident şi comunism», spune ea. Antropologi britanici au arătat un interes foarte mare faţă de filmele documentare, în special faţă de raportul dintre oameni şi obiecte. La noi, oamenii sunt mai ataşaţi de obiecte, poate şi pentru că erau atât de greu de găsit, crede ea. Pentru o clipă vechea lume uitată a ultimilor ani ai lui Ceauşescu reînvie, atunci când aminteşte cum oamenii îşi construiau din bucăţi, acasă, motociclete, televizoare color, biciclete. Televizorul color, de fapt, era un far, un indice al bunăstării şi al statutului social, într-o ţară unde toţi erau conectaţi la televizoare alb-negru cu program între orele 20,00 – 22,00.
«Aveam mituri şi bancuri pe seama lor», spune Ana, recitând cu voce tânără şi repede un distih de pe vremuri: “Moarte sigură cu cobra/ Dar mai sigură cu Mobra”.
Această lume, atât de familiară nouă tuturor, occidentalilor le este deschisă înţelegerii doar prin comparaţii cu mesaje din alte sisteme închise. La festival, filmele Anei şi ale lui Adi au fost comparate “flatant”, spune ea, cu filmele regizorului chinez Wang Bing. Unele dintre ele urmăresc zeci de ani destinele oamenilor care au lucrat în fabrici. «Aparent sunt destine mărunte, dar în definitiv, este vorba de respectul pentru fiecare destin», conchide.
“Nu mi-a fost uşor”
«Am avut sala plină», intervine direct în discuţie Diana Munteanu. Studentă în ultimul an la Institutul de regie şi film, Diana are 22 de ani şi nu are frică. «Am văzut două femei cu lacrimi în ochi», spune ea. Filmul ei, “Câteva lucruri despre Ana”, este un documentar despre femeile traficate în România, despre doar câteva dintre dramele profunde ale României postcomuniste.
Cum a avut puterea să se aplece asupra unui subiect cutremurător, să discute cu adolescente răpite şi traficate în România? «Cred că nu am conştientizat», a spus ea, amintind că a petrecut o lună într-un loc secret, un centru de recuperare pentru victime, unde sunt tratate fetele abuzate. Diana spune că experienţa filmului a avut un impact emoţional puternic asupra ei: «Nu mi-a fost uşor». Dramele fetelor, (sechelele cu care rămân – dezvoltă sindromul Stockholm), indiferenţa celorlalţi, a familiei, a societăţii au solicitat-o.
Cu drag, la Londra
Regizorii români au fost primiţi călduros la Londra. Au locuit la alţi colegi români, doctoranzi la Londra, în complexul universitar din Bloomsbury. Magda Stroe, de la Centrul Cultural Român, s-a ocupat de chestiunile de PR pentru regizorii români. Ea ne-a spus că a făcut parte din organizarea celui de-al cincilea festival de film românesc în Marea Britanie. Celelalte festivaluri de film au fost organizate la Belfast, Dublin şi Londra. Kato Csilla, de la Astra Film, din Sibiu, a povestit că directorul festivalului, regizorul şi profesorul universitar Michael Stewart, a amintit de festivalul românesc din Transilvania: »Ne-a spus că noi am venit aici la puiul festivalului nostru din Sibiu».
Un lucru mai puţin cunoscut este că Stewart a făcut ucenicie la Astra, un festival de film documentar care datează din anii 1993. Festivalul londonez de film documentar este organizat după modelul celui românesc, a spus ea.
Oana Iuraşcu
