Catalin Frandes are 45 de ani, este din Roman şi a ajuns în Anglia în 2003. Este asistent medical şi locuieşte în Rugby (Warwickshire).
Ce v-a determinat să părăsiţi România?
Am plecat din ţară din cauza banilor. Că să înţelegeţi situaţia financiară prin care treceam, pot să va spun că cel puţin 75% din veniturile noastre se duceau pe mâncare – pentru mine, sotie şi cei doi copii. Asta în condiţiile în care ne ajutau părinţii foarte mult – în fiecare zi eram la ei, ba după un cartof, ba după o roşie.
Soţia lucra ca profesoară de romană iar eu ca asistent medical. Salariile nu ne ajungeau, aveam datorii la bănci, ce puteai cumpăra azi cu 5 lei, mâine era 10 lei.
Am spus că cel puţin 75% din venituri se duceau pe mâncare că să înţelegeţi că pentru întreţinere de exemplu nu rămânea mai nimic. Mergeam pe minus în fiecare lună.
Cum aţi ajuns în Anglia?
În 2002, am decis împreună cu un grup de colegi, toţi asistenţi medicali, să plecăm în Italia. Am început drumul greu al obţinerii acreditării de asistent pentru a lucra în Italia. Am reuşit în cele din urmă, dar în timp ce aşteptam respectivele acreditări, am văzut un anunţ cu o ofertă de munca în UK. Mi se ofereau £11.500 pe an, lucru care pentru mine era enorm.
Am sunat la numărul de telefon, oamenii de acolo au decis că nivelul meu de engleză este satisfăcător şi am fost chemaţi la Braşov, la un interviu cu angajatorul britanic. A trebuit să mă împrumut din nou, pentru că noi practic nu aveam nici un ban.
Au urmat toate procedurile, am trecut interviul, apoi vizite la ambasadă, traducerea actelor, drumuri în toate părţile, stat ca pe ace, aşa că abia după un an, în noiembrie 2003 am călcat prima dată în Anglia.
Nu ieşisem niciodată din ţară şi mi se părea că trăiesc un vis. Am plecat cu alţi 16 români şi ne-au dus la un hotel unde am făcut o săptămână de training.
Eu am doi copii, Ioana şi Andrei. De când i-am luat de la maternitate m-am ocupat de ei, iar asta era cea mai lungă perioadă de când nu i-am văzut.
După săptămână de training, am găsit un telefon public şi am sunat acasă. Pe vremea aceea nu prea era internet să poţi vorbi oricând. Mi-a răspuns fetiţa mea Ioana şi mi-a spus – “Tată, dacă promitem că suntem cuminţi, te întorci acasă”? Am izbucnit în plâns şi îmi dau lacrimile şi acum, când îmi amintesc.
Dar în cele din urmă aţi reuşit să îi aduceţi şi pe ei.
Da, dar nu a fost aşa uşor. Primul pas l-a făcut soţia, a venit în vizită în vara lui 2004. La numai câteva zile după venirea ei am primit telefon că mi-a murit mama. Ne-am împrumutat şi am mers să o înmormântăm, chiar de ziua mea. Ne-am împrumutat pentru că toti banii ii trimisesem deja acasă, să acoperim datoriile.
A trebuit să mă întorc în UK, pentru că nu am putut lipsi mai mult de 7 zile de la serviciu, iar soţia s-a hotărât să vină cu mine, să încerce să găsească şi ea ceva de munca – nu mai puteam sta despărţiţi.
Fără copii am mai rezistat maxim două luni. Am decis să mergem să îi luăm şi în cazul în care nu se vor putea adapta, să ne întoarcem în România, pentru că ne plătisem deja mare parte din datorii şi nu avea sens să stăm separaţi doar de dragul banilor.
Temerile noastre legate de adaptarea copiilor nu s-au confirmat. Cei mici s-au integrat imediat. Fireşte, câteva plânsete, suspine, dar în mare n-au fost probeme.
Cum v-aţi descurcat aici la început?
Şi eu şi soţia lucram în aceeaşi clinică. Eu lucram de zi, ea de noapte. Impropriu spus că lucra de noapte, ea de fapt lucra şi ziua, pentru că avea grijă şi de cei mici. Dormea de la 9 dimineaţă până pe la 11, îl lua pe Andrei, îl aducea acasă, apoi mai dormea puţin până la 3 după amiaza, când trebuia să o ia şi pe Ioana.
Cei de la clinică au rugat-o să îi ajute şi peste program, aşa că seara între 5 şi 7 a trebuit să meargă la serviciu şi copiii rămâneau singuri acasă cele doua ore, până ajungeam eu.
Până într-o zi, când un binevoitor a sunat la poliţie şi le-a spus că doi copii minori au fost lăsaţi singuri. Binevoitorii au sunat şi acasă, le-au spus copiilor că va veni cineva de la poltie să îi ia.
Din fericire nu am păţit nimic rău, dar am intrat în vizorul serviciilor sociale, care ne-au explicat regulile din Anglia şi ne-au urmărit 6 luni, aşa că cei mici nu au mai rămas niciodată singuri în casa.
Cum va înţelegeţi cu alţi români din Anglia?
În general bine, am fost ajutat şi am ajutat la rândul meu. Chiar oameni necunoscuţi, le-am făcut un loc la mine în casa. Mi-ar lua doua zile sa povestesc numai de cate ori a trebuit sa doarma copii cu mine in camera, pe jos, sa facem loc musafirilor. Cu timpul însă, am început să văd că oamenii te pot dezamăgi, aşa că am început să îi filtrez mai bine pe cei pe care îi ajut.
Am foarte mulţi prieteni români, am cunoscut oameni extraordinari, dar nu sunt toţi la fel. Sunt de 9 ani în Anglia şi am învăţat totul singur. Români am ajutat cu sfaturi, cu cazare, cu transport, niciodată cu bani. Dar chiar şi aşa, vezi uneori cum după ce îi ajuţi, “îţi dau cu tifla”.
Cel mai dezamăgit nu sunt de românii din Anglia, ci de cei din România. Eu, în 2003 când am plecat, mă consideram un întârziat. Dar şi acum, după 9 ani, vad sunt atât de mulţi care încă vor să plece – asta e dezamăgirea cea mai mare.
Locuiţi în Rugby, cum vi se pare, există tendinţa aceea de care citim prin ziare, anti-imigraţie?
Nu sunt aşa de mulţi imigranţi, sau poate nu îi remarc eu. În orice caz, nu este nici o tensiune. Am simţit să spunem, acum 6 ani când m-am mutat în casa în care locuiesc, o oarecare reticenţa din partea vecinilor, dar a trecut repede. Acum ne vizităm, îmi lasă cheia când pleacă în vacantă, fac cadouri copiilor şi vin pe la noi de câte ori facem sarmale, mici, frigarui etc.
Cu vecinii ne înţelegem cum ar trebui să se înţeleagă lumea cu vecinii în general. Ne ajutăm cum putem, ne respectăm reciproc, nu am auzit vreodată vreo remarcă pe tema faptului că nu sunt de pe aici.
V-ati întoarce vreodată în România?
Nu. Eu căram iarnă lemne cu sania, lemnele trebuiau cumpărate, sparte, tăiate, urcate în apartament. Nu mai vreau. Ştiu că se poate trăi şi altfel în România, dar am o singură viaţa, nu pot să încerc la infinit.
În Anglia nu strâng bani, nu pot să zic că am bani. În Anglia am un serviciu. Cu ajutorul acestui serviciu îmi fac familia fericită, mâncăm ce vrem, bem ce ne permitem, mergem în vacanţe, nu strâng nici măcar bani pentru zile negre.
Nu mai cred în aceste “zile negre”, pentru că avem asigurări de sănătate, nu trebuie să strângem bani să dăm la medici, iar dacă rămânem vreodată fără serviciu, sunt convins că ne vom descurca să găsim altul.
Să va spun ce se întâmplă cu banii strânşi. În ’89, soacra mea avea strânşi vreo 75.000 de lei. S-au devalorizat, a ajuns să cumpere cu ei prosoape pentru înmormântare. După 20 de ani, soacra mea trăieşte, e sănătoasă, iar prosoapele s-au “deteriorat”. Nu vreau să fac aceeaşi greşeală.
România e ţara în care m-am născut, dar o să ajung pe acolo doar ca turist. Nu mă deranjează oamenii în general, ci autorităţile. De fiecare dată când am mers în România am păţit câte ceva. Ba un vameş cu chef exagerat de muncă, ba un poliţist care avea o problemă cu maşinile cu volan pe dreapta.
Dacă aţi avea ocazia să le spuneţi ceva românilor, dacă ati şti că va aud toţi, ce le-aţi spune?
Celor din România, în actualul context politic şi economic, le-aş spune două vorbe: Fugiţi fraţilor!
Dan Suliman
