Alexandra Bulat, acum doctorand la Universitatea din Londra (UCL) și-a împărtășit povestea într-o serie de tweet-uri, preluate de publicația Global Voices. Ea spune că a trecut prin multe situații în Marea Britanie când ar fi trebuit să renunțe la visurile ei, însă a mers înainte. „Viața nu este o căsuță în formularul de imigrare”, spune Alexandra, care crede că fiecare imigrant are situația sa și asta ar trebui să conteze. Ea spune că „nu suntem niște mașini care plătim impozite în mod constant”.
Povestea Alexandrei:
„Prima mea experiență în Marea Britanie a fost în 1997. Tatăl meu a primit un contract temporar la NHS [National Health Service], deoarece exista o lipsă de personal calificat. Am mers la grădinița spitalului timp de 7 luni, dar familia mea a ales să se întoarcă în România. Mama mea era șomeră și tatăl meu avea drept limitat de muncă (…)
M-am întors în Marea Britanie la 18 ani, să studiez. Am trecut examenul IELTS, dar acest lucru nu a fost suficient pentru a înțelege chiar jumătate din ceea ce spuneau colegii mei britanici. Ar fi trebuit să fiu „trimisă înapoi” atunci când nu puteam să mă angajez în conversații în engleză în primele câteva luni?
Trei ani mai târziu, am obținut o diplomă la departamentul de Sociologie de la Universitatea Sussex. A fost un moment distractiv, dar dificil. Mama mea a venit în căutarea unui loc de muncă când eram în cel de-al doilea an și am împărțit on studio la un moment dat. Am lucrat în diferite locuri de muncă cu program redus (…)
În 2015 am primit oferte atât de la Universitatea Cambridge, cât și de la Universitatea Oxford pentru a-mi face Masterul. În vară am lucrat ca stagiar în Londra pentru a economisi bani. Nu am avut economii și cu siguranță nu era de ajuns ca să plătesc taxa de școlarizare de 10.000 de lire sterline. Ar fi trebuit să renunț la visele mele?
Am împrumutat bani de la bancă pentru taxă și am acceptat oferta de Master of Philosophy (MPhil) de la Cambridge. Nu aveam de-ajuns pentru a acoperi cheltuielile de cazare în primul termen și nu știam ce să fac în continuare. Mama mea a devenit redundantă și lucrurile nu mergeau bine.
Între timp, unul dintre colegii mei a fost șocat să audă experiența mea de la colegiu – „Deci nu ai avut cursuri de pregătire pentru interviurile Oxbridge?”. Nu. Acesta este motivul pentru care am eșuat la interviul meu de la Oxford, în ciuda faptului că am trecut testul scris. Oh, și problemele de limbă (…)
Ar fi trebuit ca eu și mama mea să fi fost deportate din cauza resurselor insuficiente în acele vremuri? „Dacă nu faci o contribuție netă, ar trebui să fii trimis acasă”, spun unii. Viața nu este o căsuță de pe un formular, așa cum sunt categoriile de pe formularul de imigrație.
În 2016, după o vară în care am lucrat part-time, am acceptat doctoratul pe care l-am finanțat în întregime la University College London, College of Slavonic & East European Studies.
Acesta a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. A fost trist să plec de la Universitatea Cambridge, dar nu mi-aș fi putut permite un doctorat fără finanțare. Finanțarea este foarte competitivă în domeniul științelor sociale (…)
După câteva luni în care și-a căutat un loc de muncă, mama a decis să plece în Germania. Era, de asemenea, preocupată de drepturile cetățenilor după Brexit. Nu sunt încă garantate. Lucrează acum în Germania, Marea Britanie a pierdut un profesionist calificat.
În 2018 toate lucrurile merg bine. Vorbesc engleza fluent, am un partener britanic minunat și sunt la jumătatea studiilor pentru doctorat.
Dar eu, ca toate celelalte trei milioane de cetățeni europeni nu am drepturile garantate în cazul în care nu se face nicio înțelegere.
Unii oameni cndesc că (…) ar trebui să fim trimiși acasă dacă nu suntem niște mașini care plătim impozite în mod constant. Este important să realizăm complexitatea poveștilor imigranților. Conform logicii acestor oameni, mama mea ar fi trebuit să fie deportată de fiecare dată când și-a pierdut slujba, iar eu nu ar fi trebuit să fiu primită la colegiu din cauza limbii engleze sau a “resurselor financiare insuficiente”. Nu am revendicat un singur beneficiu în toți acești ani, nici măcar indemnizația de șomaj.
Tuturor celor care mi-au spus să nu mai critic statutul meu pentru că „voi fi bine, pentru că eu sunt doctorand și imigrant calificat”, le spun: nu. Nu voi trânti poarta după mine doar pentru că am reușit să devin un “migrant dorit”. Drepturile au fost promise tuturor.”
