În fiecare an, în data de 17 martie, se sărbătorește ziua Sfântului Patriciu, sau Patrick, sfântul protector al Republicii Irlanda, o țară cu o cultură bogată și cu un popor mândru, a cărui istorie recentă prezintă unele aspecte în comun cu istoria poporului român. Cu prilejul acestei sărbători, ne propunem să analizăm sumar aceste aspecte cu scopul de a extrage câteva învățături.
1) Puțini știu că, din 1801 și până în anul 1922, Irlanda s-a aflat sub ocupația Marii Britanii. De-a lungul acestui interval de timp, poporul irlandez a cunoscut o ocupație crâncenă, cu nenumărate abuzuri. Amintim doar Marea Foamete, în cursul căreia Irlanda a suferit o reducere de 30% a populației cu grave consecințe nu doar demografice dar și culturale și politice. Istoriografia oficială vorbește în mare parte despre o tragedie accidentală rezultatul mai multor factori.
Versiunea neoficială însă, iar românii basarabeni înțeleg bine ce înseamnă istoria scrisă de ocupant, scrie despre un genocid intenționat în contextul în care Irlanda de la acea vreme făcea parte din unul dintre imperiile cele mai bogate și puternice ale lumii, cel britanic, la doar câțiva km de Londra, comparativ cu extensia imperiului britanic în totalitatea sa. Irlanda, însă, trebuia pedepsită deoarece se făcea vinovată de nesupunere față de Coroana engleză care dorea asimilarea definitivă prin impunerea limbii engleze și a ereziei anglicane.
Astăzi, deși religia catolică, cea pe care Sfântul Patriciu a propovăduit-o pe insula irlandeză folosindu-se de un trifoi, s-a păstrat majoritară, limba irlandeză însă și-a pierdut primatul în locul limbii engleze. Irlandeza este astăzi cunoscută de un procent minim din poporul irlandez, având mai de grabă o valoare folclorică și sentimentală, deși oficial este prima limbă de stat al Irlandei.
Așadar, o primă lecție care putem învăța este că imperialismul nu doar că nu vorbește numai rusește dar poate avea și culori diferite decât cea roșie. Iată așadar că Țara cu cea mai antică tradiție democratică, in sensul modern al termenului, Anglia, s-a putut păta de crime de care doar URSS-ul am fi crezut a fi în stare, cu diferența că în Basarabia, cel puțin în Republica Moldovă, încă se mai vorbește românește. Astăzi, în ciuda secolelor de ocupației coloniale, deseori sângeroase, de pe tot cuprinsul Globului, Anglia a reușit, în mod diferit de alte mari Puteri, să-și păstreze în imaginarul colectiv reputația unei țări respectoase față de identitățile celorlalte popoare. Amintim că astăzi în Irlanda de Nord există mișcări care continuă militanța pentru unirea cu Republica Irlandeză.
2) Și Irlanda are o Basarabie a ei. Ea se numește Ulster, regiune care sub „protecția” engleză a devenit stat semi-independent cu denumirea de Irlanda de Nord. Dacă în cazul românesc o parte din antica Basarabie a devenit Stat cu denumirea de Republica Moldovă iar la putere există o oarecare alternare între foștii nomenclaturiști sovietici și forțele pro-românești (cel puțin declarativ) păstrându-se totodată în societate in mare parte cultura românească, in cazul irlandez lucrurile sunt mai dramatice.
Ulster, sau Irlanda de Nord, continuă să depindă de Londra sub diferite aspecte politice. În acest Stat, englezii protestanți, sau descendenții acestora, sunt majoritari, păstrând permanent puterea politică, în timp ce irlandezii (catolicii) continuă să fie discriminați la ei acasă în ce privește viața în societate, de la căutarea unui loc de muncă la dreptul la casă sau la cel de vot (circumscripțiile fiind tranșate în așa fel încât să favorizeze protestanții). Chiar și astăzi o parte din irlandezii din Irlanda de Nord continuă să se declare sub ocupație iar așa-zisul “conflict nord-irlandez” este departe de a fi considerat rezolvat definitiv.
O a doua lecție care putem învăța din cazul irlandez, este că și în inima Europei poate exista o “Basarabie” cu toate aspectele sale dramatice legate de limbă, de religie, de adevărul istoric, ș.a.m.d. Așadar, cazul irlandez ar trebui să fie un motiv de reflecție pentru cei care văd în Europa împlinirea a priori a tuturor frustrărilor legate de identitate ale românilor basarabeni.
3) O a treia lecție care poporul irlandez ne învață este cea despre integrarea europeană. Nu de puţine ori liderii politici de pe ambele maluri ale Prutului au susţinut cu fast idea unirii dintre Basarabia şi Țara mamă în cadrul Uniunii Europene sugerând astfel idea că aşa procedând se vor placa frustrările identitare din cele două State românești şi cu toţii vor avea de câştigat. Oare Irlanda nu ne învaţă altceva? Irlanda şi Irlanda de nord, cea de a doua în calitatea sa de componentă a Marii Britanii, au aderat la Uniunea Europeană contemporan la 1 ianuarie 1973, orice locuitor al insulei poate aşadar merge de la Belfast la Dublin fără probleme. Şi totuşi “unirea” în cadrul UE nu a împiedicat, şi nu împiedică nici astăzi, morţi, răniţi, atentate şi conflicte armate în numele reîntregirii Insulei irlandeze și a gonirii ocupantului englez.
Susmenționatele “lecții” se doresc a fi doar câteva surse pentru ulterioare reflecții și, totodată, argumente de care se pot folosi românii de pe ambele maluri de Prut care astăzi trăiesc pe insula Irlandei, fie dacă se află la Dublin sau la Belfast, pentru a promova pe înțelesul irlandezilor idea Unirii între cele două State românești, și, de ce nu, aproprierea între poporul român și cel irlandez.
Ștefan Căliman
Asociația Culturală “Dacia”, Roma (Italia)
