Pentru Oana și Andrei, venirea la Londra a însemnat mai mult decât un nou început. Spun că le place aici, chiar dacă au trecut prin aventuri de povestit nepoților. Nu mai vor să se întoarcă în România și cred că aici, la Londra, au găsit normalitatea.
“Încercam să conving pe toată lumea să plece”
Andrei a venit la Londra la sfârșitul lui 2011. În România, spune el, era legat de mâini și de picioare: “Nu aveai nicio șansă să evoluezi. Eu, ca inginer IT nu puteam decât să plec în București. Acolo, puteam să câștig maxim 1.000 de euro pe lună. Era tot ce puteam să fac pentru toată viața.” Au ales Londra pentru că știau limba engleză, după ce timp de patru ani s-au gândit să plece din țară. Oana avea acest vis dinainte de majorat: “Eu voiam să plec din România de când avem 17 ani.
Le spuneam tuturor ce o să se întâmple și nu mă credea nimeni. Le spuneam că va fi mai greu, că totul va fi politic. Încercam să conving pe toată lumea să plece din România. Am vrut să îl conving și pe prietenul meu de atunci să plecăm. Și el nu, că e țara ta, trebuie să rămânem aici. Toată lumea îmi spunea stai în țara ta, că e mai bine.
Eu ca fată singură nu am putut să plec. Am reușit să plec 14 ani mai târziu.” De ce își dorea să plece? În primul rând pentru că nu se putea adapta în țara în care se născuse: “Părinții mei m-au crescut cu respect, cu bun simț. Mi-au spus să nu fac rău, să nu fur, să nu mint. Nu mă adaptam. Mult timp am crezut că sunt ciudată. Spre exemplu, eram cu niște prieteni într-o parcare și când am coborât din mașină am lovit cu portiera un alt autoturism. M-am uitat repede să nu fi făcut ceva rău.
Mă gândeam că poate omul acela plătește rate la mașină. Iar prietenii mei râdeau de mine și îmi spuneau să mai dau o dată cu portiera.”
O altă lume
Atunci când a călătorit dincolo de granițele României, a descoperit o altă lume: “Am fost în Olanda și mi-a plăcut foarte mult, am fost în Spania și mi-a plăcut. Până și în Ungaria este mai frumos decât la noi. M-am gândit că și în Londra oricum trebuie să fie mai mult decât e acasă. De când am venit aici, mă simt mai acasă decât în România.
Văd că lumea își cere scuze, oamenii sunt mai respectuoși. Este diferit. Știu că nu e mare lucru. Noi nu am venit să strângem bani, ca să ne întoarcem apoi în România. Noi am venit să trăim aici.” Andrei completează: “putem să ne rupem creierii zece ani pe aici și după aceea ne întoarcem acasă, unde în următorii doi ani orice afacere încerci să faci o sa îți moară. Rămâi fără bani, după aceea te gândești că ai muncit zece ani degeaba, ai stat cu 50 în casă, ai mâncat prost. Am văzut foarte multe cazuri care au muncit de-au rupt, s-au chinuit, după aceea au ajuns acasă, au dat un chix mai mare decât ei și s-au întors.”
Aventuri la Londra
Andrei a avut parte de aventuri încă din prima zi în care a ajuns la Londra: “Mai aveam puțin și dormeam sub London Bridge. Cu o săptămâna înainte să ajung aici, am vorbit cu cineva pentru o cameră. Cu o seară înainte să plec, îmi dă mail: camera nu mai este liberă. Ce era să fac, aveam bilet de avion, am plecat. Când am anjuns am căutat anunțuri.
Am găsit o chirie, într-o casă cu un român, unde era o cameră liberă. Mi-a spus să aștept să vină proprietarul, să discut cu el. La 11 noaptea a venit omul și a spus că între timp găsise un alt chiriaș. La ora aceea, a trebuit să caut din nou un loc unde să stau, cu bagajele după mine. Un prieten mi-a spus de un hostel: <<ia un cab, că nu îți ia mai mult de 20 de lire până acolo>>.
M-am urcat într-un taxi și am plecat. Pe drum, mă tot uitam la ceas. 20 de lire, 25, 27, 30. S-a oprit la 41. Era un black cab, iar hostelul arăta de parcă venise bombardamentul. Prima seară am dormit acolo, a doua seară la fel. A treia zi am găsit ceva, mi s-a spus că este liberă camera, dar când tipa m-a întrebat ce lucrez și am spus că nu am de muncă, mi-a închis. Nu mai știam ce să fac, dar aveam adresa. M-am dus acolo. A deschis, i-am spus cine sunt și și-a dat seama că lăsase telefonul în mașină. Mi-a arătat camera: un boxroom de doi pe doi. M-am mutat acolo.”
Grătare în parc
Andrei este acum angajat la o firmă ce se ocupă cu administrarea rețelelor de Internet. Dar, la început a trebuit să facă alte joburi: “Prima slujbă a fost spălatul de grătare într-un parc. Pentru jumătate de zi. Am continuat să aplic și după trei săptămâni am fost angajat la o firmă. Am plimbat și un câine, ca job sublimentar. Au fost bani buni.
A fost distractiv, o poveste să o spui nepoților.” Pentru Oana, a fost mai ușor. Andrei era deja aici și, cum el era înregistrat ca self employed, ea avea drept de muncă. A găsit relative repede o slujbă, la o mare firmă de sisteme de securitate: “sunt coordonator de vânzări. Vorbesc cu mulți clienți la telefon, fac contracte.
A fost greu din punct de vedere al limbii. Oricâtă engleză știi, dacă nu ai vorbit zilnic, după prima lună ai creierii varză. Dar după aceea, încet încet te obișnuiești.” În curând, vrea să se apuce din nou de mica afacere pe care o avea în România, crearea și vânzarea de bijuterii. Spune că la Londra se câștigă destul de bine din asta, pentru că este un public foarte numeros.
“În Londra, sunt festivaluri peste tot. Plus turiști foarte mulți. Cred că aici, dacă mucești, ai. Eu acasă aveam 3 joburi și cu banii abia ne-am permis o vacanță la 3 ani. Aici putem să alegem să mâncăm mai sănătos, să ne luăm haine bune, ne permitem să ieșim în oraș cu prietenii. Un grătar. Acasă îti lăsai 5% din salariu într-un bar, pe câteva beri. Aici, trăim normal.
Român poți fi oriunde
Oana și Andrei cred că s-ar putea întoarce în România doar la pensie, să trăiască într-o casă, la țară, undeva în Maramureș. Să am o baltă în spatele casei, unde să ies la pescuit, spune Andrei. „Român poți fi oriunde. Am găsit oameni extraordinari și aici. Le spun și celor de acasă că ar trebui să încerce și altceva. Alt job, alt oraș, altă țară.
Dar dacă ți-e bine și cald acasa, asta este, rămâi acolo.” Oana este de părere că nu și-ar fi iertat-o niciodata dacă nu încerca o nouă viață în afara României: “Auzisem povești de groază. Că nimeni nu te angajează. Că nimeni nu îți dă un pahar cu apă. Dar totuși am încercat. Am descoperit că nimic nu este adevărat. Atât românii cât și ceilalți londonezi cu care am intrat în contact sunt niște oameni minunați.”
Mircea Maer
