Statisticile arată că din ce în ce mai mulți români emigrează cu toată familia pentru o viață mai bună. Dacă în anii trecuți, mulți din cei plecați încă se mai gândeau că odată și odată se vor întoarce, acum majoritatea nu vor să se mai uite înapoi. Există însă și categoria celor plecați fără familie, care trec cu greu despărțirea de cei dragi. Lucian Sima, 33 de ani, este unul dintre românii care știu că UK nu va fi niciodată acasă, pentru că acasă înseamnă și va însemna mereu un sat de lângă Ploiești, acolo unde este așteptat de soția sa și de cei doi copii, George (6 ani) și Rafael (3 ani).
Lucian Sima vorbește de două sau de trei ori pe zi la telefon cu soția și copiii săi. Distanța care îi desparte dispare doar în timpul convorbirilor telefonice. Are lacrimi în ochi când povestește de cei dragi. Acasă a fost jandarm, apoi s-a angajat pe șantier. Aici lucrează în construcții. Vrea să strângă bani pentru a-și termina casa începută în România.
Lucian, mi-ai spus că Anglia nu va fi niciodată acasă. De ce?
«În țară, într-un sat de lângă Ploiești, mă așteaptă o soție minunată și copii mei. Am doi băieței, unul de 3 ani și celălalt de 6 ani. În fiecare zi vorbesc cu ei la telefon și de fiecare dată mă întreabă când mă întorc acasă. Cum aș putea să mă gândesc să am un alt cămin decât cel din Ploiești? Când știu că am plecat de lângă băieții mei pentru că nu aveam cum să îi cresc altel, când știu că nu pot să fiu lângă ei când plâng sau când fac vreo prostie.»
De cât timp ai plecat din țară?
«De aproape un an.»
Nu este atât de mult. De ce crezi că nu îți vei schimba părerea?
«Nu îmi place nimic aici. Nu am de ce să mă gândesc că aici este casa mea. Anglia este doar țara unde am venit să lucrez până când în România va fi mai bine și până voi reuși să îmi termin de ridicat casa. Apoi mă voi întoarce la Ploiești, alături de familia mea.»
Nu te gândești să îți aduci aici și familia?
«Nu vreau să fac așa ceva. Poate vor veni doar în vizită. Nu cred că mi-aș putea crește copiii aici. Englezii nu sunt ca noi. Sunt reci, indiferenți. Românii sunt altfel. Noi suntem veseli, noi știm să ne distrăm și să ne bucurăm de viață. Vreau ca băieții mei să crească la țară, să se joace cu copiii vecinilor pe drum.»
Ce făceai acasă și de ce ai plecat?
«Am fost sergent angajat pe bază de contract în Jandarmeria Română. Din 1999 până în 2007 am lucrat ca jandarm. Câștigam 13 milioane lei vechi pe lună. Făceam parte dintr-o unitate mobilă a Jandarmeriei. Nu era deloc ușor, eram mai tot timpul plecat de acasă la intervenții și banii ne prea ajungeau. Dar aveam un serviciu. în 2007 au început restructurările în cadrul Jandarmeriei. Am rămas fără loc de muncă. Dar nu am renunțat. Mi-am găsit un loc de muncă pe un șatier din Ploiești. Eram zugrav. Câștigam 13 milioane pe lună. Soția se ocupa de copii și de casă, eu munceam de dimineața până seara. Ne-am descurcat o perioadă. Cu greu, dar ne-am descurcat. Apoi și șantierul s-a închis. Am căutat de muncă dar nu am mai găsit nimic.
A fost o perioadă grea pentru mine și soția mea. Dacă ești singur suporți mai ușor pierderea unui loc de muncă. Dar eu aveam doi copii de crescut. Si nu aveam ce face. Am decis să plec din țară. Aveam un prieten aici și l- am sunat. Din fericire știe pe cineva pe un șantier. Am plecat gândindu- mă că doar așa voi avea șansa să termin casa și să îmi cresc copiii.»
Cât de greu îți este departe de soție și de cei mici?
«Nu știam că poate fi așa de greu. Când am decis să vin aici, m-am gândit la binele nostru. Le-am promis băieților că nu vom sta foarte mult despărțiți și sper că mă voi putea ține de cuvânt.
Băiețelul meu cel mic a slăbit aproape doua kilograme în două luni. Doctorul i-a spus soției că plecarea mea l-a afectat foarte mult. Copiii suportă foarte greu despărțirea de părinți. În plus, la trei ani, cât are Rafael, oricine își poate da seama că nu ai cum să îi explici că tata nu mai are serviciu și că pleacă ca să poată să îi trimită bani de mîncare. Dar peste câteva zile voi pleca acasă să îi vad. Mă așteaptă nerăbdători să le aduc jucări și dulciuri. Mă întorc acasă după șase luni de muncă, departe de cei pe care îi iubesc. Nu știu dacă e cineva de vină că în România situație este cum este. Nu avem de muncă și avem copii de crescut. Vrem să muncim ca să avem grijă de familiile noastre și nu avem unde. Si pentru că nu avem ce face plecăm departe de copiii noștri. Nimeni nu se gândește că acești copii suferă, că vor crește fără părinții lor lângă ei.»
Îți închipuiai că va fi așa de greu? Că băiețelul tău va suferi atât de mult?
«Stiam că nu va fi ușor, dar nici nu ma gândeam că cel mic va fi așa de afectat. Din păcate nu am ce face. De când am plecat am tot vorbit cu prietenii de acasă. Am tot sperat că poate o să apară ceva de muncă, dar nu am găsit nimic. Toți spun că acasă este dezastru. Am renunțat de vreo două luni să sper că în următorii ani o să apară ceva și pentru mine așa că mergem mai departe. O să apară luminița de la capătul tunelului și pentru cei ca noi la un moment dat.»
Cât de grea este munca pe șantierele din Anglia?
«Mult mai ușoară ca în România. În țară, pe șantier, am fost zidar. Meseria asta o aveam trecută în cartea de muncă pentru că de fapt făceam de toate. Aici întind linoleum. Atât. Aștept ca toți colegii mei să își facă treaba și apoi mi-o fac și eu pe a mea. Nu intrăm unii peste alții și ne respectăm munca unul altuia.»
Se câștigă bine?
«În comparație cu România, da. În șase luni de când sunt aici am reușit să trimit bani acasă pentru soție și cei mici, am pus ceva bani deoparte, nu mulți, dar suficienți pentru noi și am reușit să îmi acopăr și toate cheltuielile de aici. Nu este ușor, dar când ești motivat și știi că tot ce faci este pentru binele celor dragi, atunci totul are rost și munca pare mai ușoară.»
Ce apreciezi cel mai mult la englezi?
«Respectul pentru lege și meserie. Indiferent de ce meserie ai avea, aici ești respectat.»
Si ce nu îți place la ei?
«Nu știu să se se distreze ca noi. Noi suntem total diferiți. Stim să râdem de ghinionul nostru de români, nu suntem nepăsători și mereu ne ridicăm după o lovitură ca să mergem mai departe.»
Oana Grigore
