Cifrele recensământului din 2011 arăta că până la sfârşitul anului 2011, în jur de 1,1 milioane de oameni din state membre ale UE s-au mutat în UK. Poate părea un număr mare, însă puţini ştiu că este egal cu nivelul imigraţiei dinspre noile ţări membre ale UE către Germania, în aceeaşi perioadă de timp.
Imigranţii polonezi au ales Marea Britanie sau Irlanda pentru a emigra, în timp ce bulgarii şi românii au preferat să se îndrepte către Spania şi Italia, astfel că până la sfârşitul anului 2011, aceştia alcătuiau 2,2% din populaţia Spaniei (în creştere de la 0.6% în 2003) şi 1.8% din populaţia Italiei (în creştere de la 0.3% în 2003).
Atât Spania, cât şi Italia sau Germania au învăţat să profite de avantajele imigraţiei în masă şi nimeni nu pare să se plângă atât de tare precum o face Marea Britanie, unde “extinderea” către Est e văzută exclusiv prin prisma creşterii imigraţiei dinspre est spre vest.
Analiza comisiei europene evidenţiază şi ea contribuţia acestor valuri de imigraţie la creşterea economică a ţărilor ţintă. Conform acestei analize, acestea au contribuit la atenuarea deficitului forţei de muncă fără să aibă vreun impact negativ asupra nivelului salariilor sau al condiţiilor de munca din Londra sau Dublin. Noii veniţi au contribuit la creşterea eficienţei şi la buna funcţionare a pieţelor de munca europene.
Noul val de imigranţi români şi bulgari ce se presupune că va invada Marea Britanie începând din 2014 când se vor ridica toate restricţiile pe piaţa muncii în UK nu va putea schimba aceste fundamente, pentru simplul fapt că migraţia europeană va continua să funcţioneze după regulile „cerere şi ofertă”. Nimeni nu se va muta într-o ţară în care nu are asigurat un loc de muncă, deci unde nu există locuri de muncă disponibile, unde nu există nevoia.
